Poate fi foarte emoționant să ne amintim de bunici, asta dacă i−am avut și dacă au fost prezenți în copilăria noastră. Unele generații au fost chiar crescute de bunici, părinții plecau la muncă de foarte devreme, copiii aveau doar câteva luni iar bone nu prea existau.
Era creșa ca o variantă, în lipsă de bunici, dar nu era una prea fericită pentru copii. Este adevărat că nu toți bunicii erau unii de poveste, care să își iubească nepoții și să îi facă să se simtă bine cu ei. Am exemple din copilăria mea în care unii bunici stăteau cu nepoții dar nu le arătau prea multe gesturi de iubire, stăteau din obligație iar acest lucru se vedea și se simțea. Unii erau prea ocupați, munceau încă sau erau departe de nepoți și îi vedeau rar, sau nu doreau să își complice existența cu niște mici invadatori ai casei și a tot ceea ce se afla în ea. Existau însă și acei bunici care erau atenți și iubitori cu nepoții și care îi iubeau și le făceau toate poftele celor mici.
Am citit de curând un articol care îi numea pe bunici “părinți la a doua șansă”. E minunat să ai o a doua șansă și să simți că poți să faci lucruri din suflet, cu răbdare și dăruire, chiar dacă ai fost și tu, ca alții, un părinte grăbit și alergai între responsabilități și ți-ai dat seama poate prea târziu că ți-ai fi dorit să fi petrecut mai mult timp cu copiii tăi când au fost mici. Tot în acel articol bunicii erau numiți „părinți cu mintea mai înțeleaptă și răbdarea mai antrenată„. Ei bine acest lucru este și mai important decât șansa care li se dă adulților, este vorba de percepția copiilor, de modul în care ei îi văd pe bunici, mai calmi, mai liniștiți, mai puțin presați de rezolvarea unor urgențe și mai atenți la jocurile și nevoile copiilor.
Am stat de vorbă în ultimul timp cu mai mulți copii mici și mi-au povestit cu ochii sclipitori despre bunicii lor care îi iau de la grădinița și îi duc în parc. La întrebarea pe care i-am adresat-o unei fetițe, “cum se joacă cu mama ei?”, mi-a răspuns că mama ei nu se joacă cu ea, nu are timp, “mamaie se joacă”. De cele mai multe ori imaginile cu bunici și copii sunt cel puțin amuzante. Poate că bunicul acela a fost un părinte sever, serios, iar acum în calitate de bunic îl vezi cum face aerobic cu mica nepoată sau cum își pune agrafe în păr. Pare că este cu totul altă persoană. E greu de înțeles uneori această diferență în comportamentul aceluiași adult în raport cu copiii într-un interval de 20-30 de ani. Bunicii nu au deadline-uri la serviciu, nu se grăbesc, grăbind și copilul, nu țipă, nu se enervează, merg în patru labe prin casă purtând nepoții în spate, se joacă cu ei orice aceștia își doresc, sunt disponibili și cu adevărat prezenți bucurându-se și ei de giumbușlucurile celor mici. Dintre expresii ale copiilor mai pot cita unele ca, “bunicul/tataie este prietenul meu”, “vreau să merg în parc doar cu bunicul, că el mă dă pe tobogan”, “vreau să stau la bunici că ei se joacă cu mine” și ele indică faptul că nepoții se simt bine cu bunicii lor. Relația dintre nepoți și bunici este responsabilitatea celor din urmă și cred că e un mare avantaj pentru copii să aibă bunici iubitori și implicați.
Pe de altă parte dacă există diferențe de reguli de la o casă la alta, și de cele mai multe ori există, copiii vor prefera zona cu reguli mai puține și permisiuni mai mari, cu alte cuvinte, unde pot să facă ce doresc ei cât mai nestingheriți. Este importantă o discutare a diferențelor și o acordare la un numitor comun. Până la urmă copilul este responsabilitatea părinților lui iar în general bunicii pot înțelege și accepta acest lucru.
Ce vreau să spun cu acest articol este că bunicii sunt neprețuiți pentru nepoții lor și de ce nu, și pentru noi, adulții, pentru că ne lăsăm puii în siguranță, iubiți și îngrijiți de ei. Așa că dacă bunicii sunt în viață, sănătoși și disponibili, să le dăm șansă să interacționeze cu cei mici și celor mici să le dăm posibilitatea să fie răsfățați așa cum poate că nimeni altcineva nu o va face.
Psiholog: Cristina Eftimie
Articole anterioare:
