Arhive Cazul meu - Sanatate 7

O simplă tăietură îi poate fi fatală

Peste 2.000 de persoane trăiesc în România cu teama că și cea mai mică tăietură le poate fi fatală. Printre acestea se află și Miruna, o tânără de 22 de ani din București, care a trecut prin mai multe încercări dificile.

Și-a lăsat viața pe mâna medicilor și a lui Dumnezeu, și a sperat mereu că o să fie bine.

Avea doar 1 an când au apărut primele probleme. „Când aveam un an a trebuit să fiu supusă unei intervenții chirurgicale minore, dar care era să-mi pună viața în pericol din cauza unei hemoragii puternice. Câteva zile mai târziu, în urma unor investigații mai amănunțite ale medicilor, am fost diagnosticată cu hemofilie de tip A, formă severă“, povestește Miruna.

De atunci, fata se luptă în fiecare zi cu această boală, care-i influențează chiar și cele mai mici gesturi pe care le face. Trebuie să aigă grijă să nu se lovească, să nu depună afort, deoarece există mereu riscul unei hemoragii, al hematoamelor sau al durerilor la nivelul articulațiilor.

Familia i-a fost aproape

Din păcate, una dintre cele mai serioase probleme cu care se confruntă bolnavii de hemofilie este respingerea societății. Și Miruna a trecut prin această situație, A plătit acest preț în timpul liceului când a fost exclusă de colegi din toate grupurile. Dar familia i-a rămas mereu aproape și a susținut-o.

„Mi-a fost alături în momentele dificile. Am avut lângă mine persoane deosebite și dragi, care mi-au făcut viața minunată și pentru asta le mulumesc.“

La fel de importante au fost și întâlnirile cu ceilalți bolnavi în cadrul taberelor organizate de Asociația Română de Hemofilie. Și-a făcut mulți prieteni, are acces la tratamentși îl urmează, chiar dacă acesta nu este chiar în concordanță cu standardele europene.

Cu optimism trece peste toate greutățile

„În fiecare zi îmi propun să fiu un om bun, o colegă bună, o prietenă de nădejde, o persoană valoroasă. Vreau să demonstrează prin ceea ce fac că, indiferent de problemele cu care ne confruntăm, trebuie să ne autodepășim, chiar dacă uneori este atât de greu. Dar întotdeauna, după nori apare soarele“, spune Miruna. Își dorește să devină o voce care să atragă atenția persoanelor care suferă de hemofilie.

A aflat că este bolnavă chiar de ziua ei

La 40 de ani, Cristina a aflat că este bolnavă, de o boală care îi poate da multe bătăi de cap. Mai exact, a aflat că este purtătoare a virusului hepatitic C. A primit diagnosticul în urma unor analize de rutină, chiar de ziua ei.

A primit vestea fără speranța că s-ar putea vindeca vreodată. A crezut că viața ei se va schimba complet. „M-am speriat foarte tare, pentru că nu știam ce înseamnă un astfel de diagnostic, mai ales că trăisem cu acest virus atât de mult timp în organism“, povestește femeia.

Tratamentul

În 2016 a început tratamentul cu interferon și ribavirină, dar l-a întrerupt după patru luni. În urma unor investigații medicale, s-a dovedit că organismul femeii nu răspundea la tratament.

„Reacțiile la tratament au fost îngrozitoare. Am avut un început de depresie, iar asta mi-a afectat viața. Dar totuși am continuat să sper, așa că am luptat să mă vindec. Am știut că va veni și momentul bun pentru mine și nu m-am lăsat pierdută. Am dus o viață normală, am schimbat stilul de viață, adică mai echilibrat. Așteptarea a meritat, chiar dacă a durat ceva, iar între timp pentru ficatul meu a fost dificil“.

O nouă terapie

După mai multe așteptări și încercări nereușite, peste un an și jumătate Cristina a început un nou tratament, cu interferon free pentru hepatita C pe o perioadă de de trei luni. Avea gradul de fibroză 3. „A fost un tratament eficient și fără efecte adverse. Nu îmi venea să cred că perioada mea de chin în sfârșit părea să ia sfârșit. Rata de vindecare este de 98-100%, iar eu sunt fericită că am scăpat de acest virus păcătos“, se destăinuie femeia.

„Poate că urmele virusului au rămas în organismul meu pentru toată viața, dar i-am dat ficatului meu o șansă pe care nu o speram atunci când am aflat diagnosticul și am văzut că prima terapie nu dă rezultate. A fost o șansă pe care ar trebui să o aibă oricine suferă de această boală. Este important să fii optimist, să ai încredere și să lupți cu boala“, conchide Cristina.

„Vestea că aș putea avea cancer m-a îmbătrânit cu 10-15 ani“

Mariana Slav din București a primit de trei ori vestea că ar putea fi bolnavă de cancer. Psiholog de meserie, a încercat să fie puternică și să abordeze problemele cu calm și luciditate.

A găsit puterea să treacă peste probleme, ba mai mult a reușit și să ajute alte femei care treceau prin aceleași grele încercări ca și ea. Este o persoană caldă, cu suflet mare, care reușește să fie un model pentru cei încercați de soartă.

Primul diagnostic

Când avea 26 de ani, i s-a spus de către medici că ar putea să existe riscul de a avea cancer la plămâni. A stat șase luni prin spitale internată, a făcut analize peste analize și o operație la plămâni, dar a aflat că diagnosticul nu era până la urmă cel de cancer.

Dar impactul veștii că ar putea avea cancer începuse deja să-și facă efectul: i-au apărut multe fire de păr alb și multe riduri pe față, într-un timp foarte scurt.

Al doilea și al treile diagnostic

A doua suspiciune de boală a apărut atunci când avea 42 de ani, de această dată fiind vorba de col uterin. A mers mai departe și a trecut peste toate etapele medicale pe care o astfel de veste le presupune.

În urma testelor, ea a acceptat o intervenție chirurgicală pentru diagnosticare exactă și a stabilit cu medicul ca, în cazul în care există riscuri minime, să-i fie extirpat uterul.

Peste 10 ani, istoria s-a repetat. A trecut prin aceleași încercări, de data asta fiind vorba de cancer mamar. În urma unei ecografii, a aflat că nodulii de la sân pe care îi avea puteau fi maligni. A ales lupta și de această dată, și-a schimbat stilul de viață, iar după doi ani de investigații medicale, medicii i-au dat vestea cea bună: nu mai exista niciun risc. Anii și veștile proaste i-au adus însă și mai mult păr alb și mai multe riduri pe chip.

Sprijină femeile bolnave

Toate problemele prin care a trecut au ajutat-o pe Mariana să găsească puterea să-i înțeleagă mai bine pe cei din jurul său. „După cele trei suspiciuni de cancer, am realizat că pot ajuta persoanele care trec prin situații asemănătoare, cum este cazul femeilor care primesc diagnosticul de cancer mamar. În prezent, le sprijin și ofer consiliere femeilor care trec prin lupta cu cancerul de sân în cadrul unui grup de suport destinat acestora“, conchide Mariana Slav.

S-a luptat cu o boală necruțătoare: leucemia

La numai 32 de ani, Andreea, o tânără care își făcuse nenumărate planurile personale și profesionale, s-a aflat în fața unui diagnostic necruțător: leucemie acută limfoblastică. Lupta sa cu boala este o lecție pentru cei mai mulți dintre noi.

Fusese o tânără activă, fără prea mari probleme de sănătate. De aceea i s-a părut ciudat când a început să obosească foarte ușor, să nu aibă chef de viață, apatică și transpira abundent în timpul somnului. Când au apărut și durerile de oase a mers la medicul de familie.

Diagnostic: leucemie

A fost trimisă la Spitalul „Victor Babeș“ din București unde a făcut mai multe analize amănunțite și un RMN. În urma analizelor a fost transferată la Institutul Clinic Fundeni. Atunci a aflat și de ce boală suferă: „Eram transferat cu Ambulanța și atunci am citit dosarul meu medical pentru că l-am avut la îndemână. Știu că mi s-a oprit inima pentru o clipă atunci când am citit diagnosticul: leucemie acută limfoblastică cu cromozom de Philadelphia. Mi s-au înmuiat picioarele. Prima dată am crezut că este dosarul altcuiva și am verificat numele scris. O lună de zile am fost aeriană, nu auzeam și nu vedeam pe nimeni. Refuzam să accept acest diagnostic. Urma să mă căsătoresc. Să am o familie, o carieră. Trebuia să plec în Olanda, fiind promovată la locul de muncă. Și acum totul părea că se năruie. Trebuia să o iau într-o altă direcție“, se confesează femeia.

A decis să lupte cu boala

După ce și-a revenit din starea de șoc, Andreea și-a adunat forțele și a decis să lupte cu boala și să o învingă. A început curele de chimioterapie, cu complicațiile care au urmat: i-a căzut părul, avea grețuri, era fără vlagă. A fost un tratament agresiv, dar nu a cedat.

„Am avut noroc cu familia și cu prietenii care m-au susținut foarte mult. Și ceilalți bolnavi din salonul de spital m-au susținut mult. Mi-au dat puterea și la urma urmei ne încurajam recirproc pentru că ne luptam cu aceeași boală.

A urmat transplantul de măduvă

A fost găsit pentru Andreea un donator de celule stem din Belgia, pentru a putea face transpantul de măduvă.Operația a avut loc tot la Spitalul Fundeni. Intervenția nu a fost grea, dar perioada care a urmat a fost foarte dificilă. „Primele 3-4 săptămâni au fost foarte grele. Am fost hrănită numai prin perfuzii , am avut dureri mari, dar apoi a fost din ce în ce mai bine“, povestește Andreea.

Boala este în remisie, însă continuă tratamentul cu citostatice, pentru că i-a reapărut în sânge cromozomul de Philadelphia, responsabil cu multiplicarea celulelor canceroase.

Foarte optimistă acum, Andreea spune că orice tip de cancer poate fi învins, dar pentru asta nu este nevoie doar de tratament, ci și de credința în vindecare și lupta cu boala. „Este foarte importantă și încrederea în medic“, conchide femeia.

Operația care i-a salvat viața

Chiar dacă sunt medici, și gândim uneori că aceștia nu pot fi atinși de boală, vine câteodată rândul lor să se lase pe mâna colegilor de breaslă. Este și cazul doctoriței Mariana Ionescu a cărei viață a fost salvată printr-o procedură de implantare a unei proteze cardiace.

Anul trecut, viața medicului ortoped Mariana Ionescu s-a schimbat radical după ce a fost diagnosticat nu cu una, ci cu opt afecțiuni care îi puneau în pericol sănătatea.

Deși nu avea antecedente în familie, doctorița a fost diagnosticată în urma unui control de specialitate cu mai multe afecțiuni: stenoză aortică severă, edem pulmonar, cardiopatie ischemică și valvulară severă, insuficiență mitrală, tromboză de ventricul stâng, fibrilație atrială, hipertensiune severă și diabet zaharat.

Implantarea unei proteze valvulare

Având în vedere multiplele probleme de sănătate, dr. Ionescu a aflat că are nevoie de implantarea unei proteze valvulare care să-i ajute inima să funcționeze normal din nou. Prima opțiune de tratament a medicilor de la spital a fost cea de înlocuire valvulară clasică, însă riscurile operației erau mari, din cauza diagnosticelor multiple și a vârstei (65 de ani).

De aceea, medicii au decis implantarea protezei pe cale minim invazivă printr-o procedură cunoscută sub numele de TAVI, executată de foarte puține ori în Europa de Est.

Astfel, s-a luat decizia implantării protezei pe calea aortei ascendente, fără să fie necesară oprirea inimii sau deschiderea sternului.

Recuperarea după intervenția chirurgicală

Operația a durat un pic peste două ore și a fost realizată de o echipă de medici foarte buni din Sibiu care, la vremea aceea și în cazul acestei intervenții, au fost asistați de medici din SUA și Germania.

„Acum sunt într-o stare bună. Pot spune că am zile chiar foarte bune. Înainte nu puteam sta întinsă nici cinci minute, mă ridicam și abia după o oră mă așezam la loc în pat. Adevărul este că, fără ajutorul medicilor, în câteva săptămâni aș fi putut muri. Am avut încredere sută la sută în medicii care m-au operat, colegii mei. Toată echipa a fost nemaipomenită“, a povestit dr. Mariana Ionescu.

Diagnosticat cu o tumoră neuroendocrină, a dus o luptă dură pentru a învinge boala

Când afli că ai o boală gravă, dificil de tratat, oamenii reacționează diferit. Unii încep să intre în panică, să plângă, pe alții îi cuprinde disperarea, alții renunță și se lasă în voia sorții. Dar sunt unii care aleg să se ia la trântă cu boală, să nu renunțe.

Un astfel de om este Cornel Mironaș, un bărbat din Pitești, care a aflat la 52 de ani că are o tumoră neuroendocrină care îi pune în pericol sănătatea. La un control de rutină efectuat anul trecut, i s-a spus că valorile tensiune arteriale sunt ridicate. Nimic așa de grav încât să se sperie. I s-a recomandat însă să facă și o ecografie abdominală.

Astfel i s-a descoperit o structură adenopatică. Adenopatia se manifestă prin creșterea în volum a ganglionilor limfatici din organism. A venit și diagnosticul crunt: Cornel avea o tumoră neuroendocrină. El a fost supus unei intervenții chirurgicale, iar la puțin timp a început un tratament cu un produs recomandat în cazul tumorilor carcinoide, așa cum era cea care îi fusese extirpată lui Cornel.

Nu s-a dat bătut

„Având în vedere că în țara noastră nu există investigații specifice tumorilor neuroendocrine și niciun protocol cu centrele din Europa, am fost nevoit să mă descurc pe cont propriu, ajutat de familie și de prieteni. Am încercat să descopăr toate metodele de investigare și tratament din clinicile cu specializări neuroendocrine din Europa“, povestește Cornel.

El a ajuns peste câteva luni la centrul „Erasmus“ MC din Rotterdam, unde, în urma unor investigații cu tehnologii moderne, i s-a recomandat un tratament care i-a fost de ajutor.

Peste doi ani, Cornel a aflat că boala este staționară. A continuat să-și trăiască viața normal, a continuat tratamentul specific bolilor neuroendocrine, recomandat de medicii olandezi, iar la fiecare 6 luni merge la evaluare în țară și străinătate.

Viața lui a intrat pe făgașul normalității

Cornel s-a gândit să-și împărtășească experiența prin care a trecut pentru a fi de ajutor și altor persoane care au sau au avut tumori neuroendocrine. În primii ani i-a fost foarte greu, pentru că nu cunoștea nimic despre boală și nici nu găsea informații despre tumorile endocrine. În toată această perioadă a fost sprijinit de familie și prieteni. „Viața mi-a intrat în normalitate acum. Călătoresc, am pasiuni de care încerc să mă ocup cât mai mult și îi ajut pe bolnavii care suferă de această problemă cu a mea, cu sfaturi și îndrumări la clinicile din străinătate“, conchide Cornel.

I s-a dat o șansă și a luat viața de la zero

Liana era o tânără care dorea din tot sufletul să devină mamă. Și ar fi fost în stare de orice pentru ca dorința să i se îndeplinească. A fost fericită când a aflat că acest lucru se va întâmpla, însă, din păcate, viața i-a fost schimbată radical.

Totul a început frumos: în 2013 și-a cunoscut partenerul de viață împreună cu care plănuia să aibă o familie. La un an după cununia civilă, urma să aștepte și primul copil. Din păcate, lucrurile nu au decurs așa cum se aștepta, iar la puțin timp fericirea i-a fost umbrită.

Era 23 aprilie 2014, o dată pe care Liana nu o va uita niciodată. Era în cea de a șasea lună de sarcină. „Dimineața, am început să am dureri în capul pieptului. Am mers de urgență la spitalul unde era medicul meu ginecolog. Acesta mi-a injectat un calmant ca să scap de durere. Apoi, am plecat acasă. Pe la miezul nopții, durerea a revenit mult mai puternică și am ajuns la Urgență.“.

A fost internată având tensiunea foarte ridicată: 210/110. I-au fost administrate mai multe medicamente pentru a i-o stabiliza. Dimineața, după o ecografie i s-a spus că fătul nu a rezistat, și că trebuia să i se facă o cezariană.

Un nou diagnostic…

Tânăra a suferit enorm pentru pierderea sarcinii și cu greu urma să-și revină psihic după acest șoc. Dar mai avea de trecut niște hopuri: trebuia să-și rezolve problemele medicale. Medicii i-au spus că principala cauză a pirederii sarcinii a fost preeclampsia. „Toate valorile analizelor erau date peste cap.Pentru prima dată mi s-a spus că am insuficiență renală cronică. Medicii mi-au spus că organismul meu își va reveni după sarcina pierdută în 4-5 luni“.

După 9 zile de internare a cerut externarea pe proprie răspundere. AU urmat luni de recuperare fizică și psihică, în care a repetat analizele de sânge și s-a documentat despre boala pe care aflase că o are. Un medic de la spitalul de Nefrologie din București i-a spus că are rincihi atrofici. „Am aflat șocată ce urma să mă aștepte: dializă, un transplant renal și imposibilitatea de a mai face copii. Cu ajutorul familiei și prietenilor am rămas puternică“.

Timp de 3 ani, Liana a ținut un regim special igieno-dietetic, repeta regulat analizele și a slăbit de la 87 de kilograme cât avea după sarcină la 55 de kilograme. După 2 ani, a început să meargă la sala de fitness și să alerge în parc.

Dar, din păcate, ultimele analize din 2017 i-au arătat că situașia rinichilor s-a agravat, creatinina crescând foarte mult, astfel încât a fost trecută pe dializă. S-a înscris pe lista de transplant și a fost foarte norocoasă. În câteva luni, din a doua încercare, a găsit un rinichi compatibil la Satu Mare.

…și o nouă viață

A stat în spital o lună de zile, după care a plecat acasă cu un rinichi nou, o pungă cu medicamente și speranța la o nouă viață, una normală. A urmat o perioadă mai grea din cauza efectelor medicamentelor imunosupresoare, pe care trebuie să leia toată viața, pentru ca organismul să nu-i respingă rinichiul transplantat.

„Au trecut doi ani de atunci și în fiecare zi îi mulțumesclui Dumnezeu și donatorului meu pentru șansa care mi s-a dat. Și pentru că încerc să nu o risipesc, încerc să duc o viață cât mai frumoasă și sănătoasă“, a conchis Liana povestea ei.

O boală rară a făcut-o să vorbească ani de zile precum un robot

O femeie de 40 de ani din Ploiești a descoperit în urmă cu câțiva ani că suferă de o boală rară. Mirunei Postolache i s-a declanșat boala după ce aluat o pastilă antivărsături. Astfel, medicamentul i-a afectat vocea și capacitatea de a vorbi.

În ianuarie 2010, femeia se afla la București, la niște prieteni. „Am răcit și cred că am făcut o criză de rinichi care mă supăra foarte tare. Era chiar ziua în care trebuia să mă reîntorc la Pitești. Am ajuns la Spitalul de Urgență. Și pentru că vomasem și aveam în continuare stări de vomă, medicii mi-au dat un medicament banal pentru astfel de stări, metoclopramid.“, povestește femeia.

A doua zi, a luat două pastile din greșeală și una împotriva durerilor. „După jumătate de oră, am observat că merg înclinat într-o parte. Apoi, mi s-a încleșat maxilarul și totul s-a mutat pe partea stângă. Din cauza durerii, cumva am început să-mi scrâșnesc dinții. Și nu mai puteam vorbi normal“, spune Miruna.

Efect advers

Când a ajuns la spital i s-a spus că totul este un efect advers al medicamentului luat împotriva vomei. După administrarea unor pastile și a unei perfuzii, simptomele au dispărut dar din acel moment am început să vorbesc îngroșat și sacadat ca un robot.

Diagnostic: distonie laringiană

A urmat un lung șir de perinderă pe la medici cu diferite specializări: ORL, neurologi etc. În urma investigațiilor i s-a spus mereu același lucru: Miruna nu are nicio problemă la coardele vocale.

A făcut apoi, însă, un RMN cervical, care a descoperit și afecțiunea. Diagnosticul a fost de distonie laringiană, denumită și distonie smasmodică, din cauza spasmelor voluntare care apar la nivelul cordelor vocale sau „boala corpului care nu te mai ascultă“. Bolnavul începe să vorbească întrerupt, fiindu-i afectată calitatea vocii, și implicit calitatea vieții.

Soluția salvatoare

Tratamentul implică de obicei injecții cu toxina botulinică. Acest tratament trebuie făcut o dată la 3-4 luni, toată viața. Din păcate însă, în România nu există specialiști pentru o astfel de problemă. Ani de zile a fost la numeroși medici, de la profesori doctori eminenți până la medici primari. Însă, într-o zi, mergând la un control la un neurolog, acesta a insistat ca Bianca să ia un medicament prescris bolnavilor cu Parkinson.

„Treptat am început să am iar voce, să vorbesc normal. Este posibil ca acea criză de rinichi să fi declanșat o problemă genetică, tatăl meu suferind de Parkinson, acest tratament fiind dolosit pentru ambele afecțiuni. Distonia mi-a afectat viața și relația cu cei din jur. Oamenii nu înelegeau ce spun și se uitau la mine de parcă aș fi fost vreo ciudată. Făceau și glume pe seama mea și a modului în care vorbeam. Unii mă repezeau, alții vorbeau foarte tare crezând că nu aud. Unii empatizau cu mine și le se făcea milă. În timp însă, totul a intrat pe făgașul normal.“.

Miruna este o fire optimistă și crede că toate problemele se vor rezolva.

Viața de coșmar a unei adolescente: orice mânca îi provoca dureri

Viața Andreei (16 ani) și a familiei ei a luat brusc o turnură dramatică atunci când medicii i-au dat tinerei diagnosticul de rectocolită ulcero-hemoragică. Aceasta este o boală care constă în inflamația cronică a intestinului și a colonului.

Până să primească acest diagnostic, Andreea nu a mai fost niciodată bolnavă. De altfel, nu fusese o fire bolnăvicioasă, și era foarte enrgică și veselă. Dar, când au apărut simptome precum diaree severă, crampe abdominale și senzația permanentă de balonare viața ei nu a mai una normală, precum cea a oricărui adolescent.

Ajutor de specialitate

„Am avut un eveniment nefericit în viața personală, am avut un deces în familie care mi-a provocat un șoc emoțional, și de atunci durerile nu au mai încetat să apară. Starea mea de sănătate se agrava pe zi ce trecea. Am ținut regim, dar fără folos. Orice mâncam îmi provoca dureri“, povestește Andreea.

Inițial, nici ea și nici familia nu și-au dorit ca tânăra să ajungă pe patul de spital. Dar fără ajutorul medicilor nu se mai putea. Primul medic la care a ajuns a preferat să rămână rezervat în privința diagnosticului. A ajuns apoi la un al doilea specialist pentru investigații mai amănunțite. „Simțeam nevoia să merg la WC chiar și atunci când eram pe stradă, oriunde. Asta nu era o viață normală“.

Regim strict

Primul dagnostic pe care Andreea l-a primit în urma unei colonoscopii amănunțite a fost de colită nespecifică. A primit un tratament puternic, dar acesta nu a dat niciun rezultat. Abia al treilea medic i-a pus diagnosticul final, și cel corect de rectocolită ulcero-hemoragică, o boală intestinală inflamatoare.

„Mi-au prescris și cortizon la tratamentul inițial, în urma căruia m-am îngrășat foarte mult. Medicii au decis, apoi, să treacă la următoarea etapă. Mi-au administrat un imunosupresor, care însă m-a distrus de tot. Tot timpul mă îmbolnăveam de ceva pentru că sistemul meu imunitar era distrus. În prezent, sunt zile în care mă simt mai bine și încerc să țin boala sub control“, povestește Andreea.

După experiența prin care a trecut, Andreea ține un regim alimentar strict, bazat mai mult pe orez, carne fiartă sau la grătar. Stă departe de fructe și legume, pe cât posibil, pentru că acestea îi provoacă fermentații severe.„Am foarte mare grijă ce mănânc. Iau antiinflamatoare și tratamente naturiste pe bază de argilă și afine. Sper ca într-o zi coșmarul ăsta să se termine și să mă vindec, să pot mânca și eu ce-mi place“, conchide Andreea.

Când dragostea face minuni: legătura mamă-fiică

În urmă cu câteva decenii, Maria Ștefănescu și soțul ei o adoptau pe Raluca, de la un orfelinat. Fetița visa să se facă balerină. Toate speranțele i-au fost însă spulberate de o boală fără leac.

Liniștea familiei a fost spartă într-o zi de un telefon: educatoarea anunța alarmată că Raluca făcuse o criză de epilepsie. Apoi, între 3 și 6 ani fetița făcuse mai multe astfel de crize, dar care îu âncetat în urma tratamentului medicamentos prescris de medici.

A urmat școala primară. Raluca era plină de viață, învăța bine și cu drag. Însă, pe la sfârșitul clasei a doua, crizele au reînceput. Erau asociate cu probleme de vorbire și de echilibru. Scrisul ei de mână, până atunci drept și îngrijit, se frângea brusc într-o curbă descendentă, ininteligibilă.

Verdictul medicilor a fost crud: panencefalită sclerozantă.Părinții au fost avertizați că zilele Ralucăi sunt numărate.

Boală cu evoluție rapidă

Raluca nu era singurul copil cu un astfel de diagnostic: alți 400 sufereau de aceeași boală, cauzată, se credea, de un tratament prost administrat în copilărie. Maladia evolua rapid, cu contracții dureroase și pareze. În scurt timp, Raluca a rămas imobilizată la pat. Doar și-i mai putea mișca.

Numeroase tratamente

Mama Ralucăi era asistentă medicală și a încercat tot ce se putea pentru a-și ține copilul în viață: a adus cu greu medicamente din străinătate, tratamente naturiste, terapii neomologate. Cu dragoste și încredere, nu a renunțat nicio clipă la ideea că Raluca ar putea să se facă bine. Raluca trebuia îngrijită zilnic ca un bebeluș: i se dădea să mănânce culingurița, trebuia întoarsă în pat să nu facă escare, i se vorbea și cânta de către mama ei. Fata răspundea din priviri.

Cea mai puternică legătură: mamă-fiică

Din toți copiii care erau diagnosticați cu această boală, Raluca a trăit cel mai mult. S-a stins însă la 39 de ani, în urma unor complicații pulmonare. Dorința ambelor, mamă și fiică, de a trăi a fost dincolo de cuvinte.Legătura profundă dintre ele a fost probabil leacul care a întârziat, miraculos, deznodământul.