Există o strategie (mai veche) în care părinții lasă copilul cu o persoană de îngrijire și pur și simplu dispar, se furișează afară din casă și copilul își dă seama mai târziu că pur și simplu ei nu mai sunt. Copilul nu are noțiunea de permanență a obiectului, sau este în curs de formare, dar la o scară mai mică, cu obiecte ascunse sub pătură pe care le caută, pe care le vede atunci când sunt ascunse. Aceste activități cu obiecte îl distrează dar dispariția subită a părinților îl îngrozește. Se instalează sentimentul de abandon și copilul crede că a fost părăsit, a fost lăsat cu cineva iar cele mai dragi ființe din lumea lui, nu mai există.
Cum credeți că se simte acel copil?
Evident că părinții nu cred că fac rău, ei încearcă să evite reacțiile copilului la plecarea lor, doar că nu le evită, evită să se expună doar ei, copilul trece prin groaza părăsirii, persoana de îngrijire prin încercarea de a-l calma, uneori sortită eșecului, copilul plângând până la epuizare. Din păcate am văzut această practică și în grădinițe, unde educatoarele exasperate împing părintele afară din clasă și închid ușa.
Este grea separarea, mai ales în al doilea an al copilului, atunci când acesta devine conștient că are mijloacele de a-l determina pe părinte să rămână cu el. Este greu și pentru părinți să se despartă, să îl lase pe micuț în lacrimi cu brațele întinse în urma lor.
Și atunci care ar fi soluția?
Soluția este să fii corect și cinstit cu copilul, chiar dacă acest lucru necesită multă răbdare și explicații spuse iar și iar. Copilul trebuie să fie pregătit din timp, adică să i se spună că părinții urmează să plece, unde pleacă, ce fac acolo, cât stau, ce va face el în timpul acesta, cu cine va rămâne și neapărat, că părinții se vor întoarce la el. Îi pot promite că se joacă cu el, ceva ce îi place, că îi aduc ceva bun sau o jucărie, dar dacă promit este esențial să se și țină de promisiune. Copiii nu au noțiunea timpului, așa că unui copil mic îi spuneți că vă întoarceți după ce doarme și mănâncă, sau când vine seara. Iarăși, ei nu au nevoie de detalii, ce faceți voi toată ziua, dar spunându-i că mergeți la serviciu ca să îi puteți cumpăra lui ce are nevoie, că la serviciu lucrați la calculator sau stați de vorbă cu oameni și că vă gândiți des la el, îl asigură că faceți lucruri și pentru el, că este important și că vă întoarceți să îl luați. Copiii adoră să facă parte din ceea ce se întâmplă, să se simtă parte din familie și din viața de zi cu zi, ca noi toți de altfel.
Și totuși, vor mai protesta și așa. Protestul poate fi violent dar este o formă sănătoasă de a gestiona separarea iar specialiștii cred că este corelat cu puterea voinței și dorința de afirmare a copilului. Dacă un copil se desparte de părinte fără să-i pese, acolo nu există o relație sănătoasă de atașament între ei.
În studii a reieșit că acei copii care au fost pregătiți din timp în legătură cu separarea, s-au despărțit mai calm de părinți, fără a prelungi prea mult agonia protestelor. Ceilalți, care nu au fost pregătiți s-au împărțit în două grupuri: unii au protestat violent iar alții s-au închis în ei. Cei mai îngrijorători sunt cei care s-au închis în ei. Aceștia nu au fost capabili să își gestioneze tristețea și să treacă la joacă împreună cu ceilalți copii.
Ca și o concluzie, și în relația cu copilul, ca și în orice relație, încrederea se câștigă. Dacă „păcălim” copilul, la un moment dat își va da seama de acest lucru și nu va mai avea încredere în noi. Dacă îl tratăm onest, învață să aibă încredere și să fie și el onest la rândul lui. Învață că promisiunile se țin și va face și el același lucru. Este important să le amintim atunci când ne întoarcem că ne-am ținut de promisiune, acest lucru ajutând la consolidarea încrederii în viitor.
Psiholog Cristina Eftimie
Articole anterioare: