Psihiatrul şi neuropatologul german Alois Alzheimer este cel care a descris pentru prima dată, în anul 1906, maladia ce-i poartă numele, o boală degenerativă progresivă a creierului ce distruge treptat funcţiile cognitive, cum ar fi atenţia, percepţia, memoria, orientarea etc.
Alois Alzheimer s-a născut la 14 iunie 1864 la Marktbreit (Bavaria), potrivit site-ului www.alz.co.uk. Manifestând încă din liceu un interes deosebit către histologie şi patologie, a urmat cursurile universitare în medicină la Aschaffenburg, Tübingen, Berlin şi Würzburg, unde a absolvit în 1887.
A început să lucreze la Spitalul pentru bolnavi psihici şi epileptici din Frankfurt, nou înfiinţat de către medicul psihiatru Heinrich Hoffmann, unde manifestă un interes deosebit pentru studiul cortexului cerebral, notează site-ul www.unmc.edu. La vremea aceea, neurologia şi psihiatria erau specialităţi foarte noi şi erau tratate de acelaşi medic. Împreună cu directorul spitalului, Emil Sioli, şi cu doctorul Franz Nissl, Alois Alzheimer a propus o metodă nouă pentru tratarea bolnavilor mintali, renunţând la mijloacele coercitive folosite înainte, în schimbul supravegherii pacienţilor în săli comune, folosirea băilor calde pentru calmarea acestora şi încurajarea plimbărilor în aer liber.
În următorii ani, a lucrat împreună cu doctorul Franz Nissl la un studiu amplu, publicat în şase volume, ”Studii histologice şi histopatologice ale cortexului cerebral”, în perioada 1906-1918. În 1896, Nissl a plecat la Heidelberg, pentru a lucra alături de renumitul medic psihiatru Emil Kraepelin. În acelaşi an, Alzheimer a fost numit director adjunct al Spitalului din Frankfurt, continuându-şi cercetarea într-o gamă largă de afecţiuni psihice, printre care depresia maniacală şi schizofrenia, potrivit site-ului www.ncbi.nlm.nih.gov.
Viața personală
Alois Alzheimer s-a căsătorit, în 1894, cu Cecilie Geisenheimer, care i-a dăruit trei copii: Gertrud, Hans şi Maria. Cecilie a murit în vara anului 1901.
La 25 noiembrie 1901, Alzheimer a cunoscut-o pe Auguste Deter, pacienta care avea să facă din el un medic de renume. Auguste Deter avea, spre deosebire de pacienţii întâlniţi până atunci, doar 51 de ani, şi prezenta tulburări de memorie, modificări de comportament, incapacitate de a mai întreprinde activităţi uzuale, dezorientare etc. Majoritatea pacienţilor cu astfel de tulburări examinaţi până atunci de Alzheimer aveau peste 70 de ani, deteriorarea fiind pusă pe seama senilităţii. Însă, vârsta pacientei l-a determinat să aprofundeze acest caz, căruia i-a pus un prim diagnostic de demenţă presenilă.
În 1902, a plecat la Heidelberg, fiind invitat de medicul psihiatru Emil Kraepelin, aici reîntâlnindu-l pe Franz Nissl. În 1903, s-a mutat, alături de Kraepelin, la Clinica Universitară de Psihiatrie din Munchen. A continuat munca de cercetare, doi ani mai târziu a obţinut un post la universitate, a redactat lucrări şi a ţinut prelegeri, dar nu a uitat-o pe Auguste Deter. Se interesa permanent de evoluţia bolii ei.
În aprilie 1906, a fost înştiinţat că Auguste a murit. Din fişa medicală reieşea faptul că decesul pacientei s-a datorat unei septicemii. Autopsia a evidenţiat modificări caracteristice necunoscute până atunci, respectiv reducerea masei creierului, îndeosebi în regiunile frontale şi parietale, celulele nervoase erau distruse, scoarţa cerebrală fiind brăzdată de depuneri de albumină. Cazul a fost prezentat la cea de-a 37-a Conferinţă a Psihiatrilor din sud-vestul Germaniei, care a avut loc la Tübingen, pe 3 noiembrie 1906, şi publicat, ulterior, în revista de specialitate „Allgemeine Zeitschrift für Psychiatrie und Psychisch-Gerichtliche Medizin”, ca o boală a cortexului cerebral. Acesta a fost primul caz semnalat de atrofie difuză presenilă a creierului, afecţiune care, la propunerea medicului Emil Kraepelin, poartă numele ”Boala Alzheimer”.
A fost chemat, în 1912, ca profesor de psihiatrie la Universitatea din Breslau (astăzi Wroclaw, Polonia). Chiar din timpul călătoriei, au apărut primele semne de îmbolnăvire. Ajuns la Breslau, a fost internat în spital cu tulburări cardiace şi renale. Trei ani mai târziu, la 19 decembrie 1915, a încetat din viaţă. A fost înmormântat la Cimitirul central din Frankfurt pe Main, alături de soţia sa.
Moștenirea
Alois Alzheimer a rămas în istoria medicinei ca primul medic care a descris maladia ce-i poartă numele. Cu toate că şi alţi medici au avut contribuţii însemnate în acest domeniu şi Alzheimer nu a pretins niciodată ca această boală să-i poarte numele, medicul Emil Kraepelin a folosit acest termen pentru prima dată în anul 1910.
Maladia Alzheimer este cea mai frecventă formă de demenţă, un termen generic folosit pentru pierderea memoriei sau a altor funcţii cognitive, suficient de severe pentru a deteriora calitatea vieţii.
În prezent, Alzheimer este progresivă şi ireversibilă, dar rapiditatea agravării depinde de la o persoană la alta. O persoană afectată de boala Alzheimer trăieşte, în medie, între 4 şi 8 ani după diagnosticare, dar poate ajunge şi până la 20 de ani, în funcţie de rapiditatea evoluţiei, potrivit site-ului www.alz.org. Demenţa Alzheimer reprezintă 50-70% dintre demenţele vârstnicilor, afectând aproximativ 8% dintre persoanele de peste 65 de ani şi 30% dintre cele de peste 85 de ani. La nivel mondial, este a şaptea cauză de mortalitate, se arată pe site-ul www.alz.ro. Deşi nu este o boală vindecabilă, tratamentul ajută la încetinirea evoluţiei acesteia.
În vederea creşterii gradului de informare a populaţiei cu privire la această boală, în fiecare an, la 21 septembrie, este marcată Ziua mondială pentru combaterea maladiei Alzheimer, la iniţiativa Federaţiei Internaţionale pentru Alzheimer (ADI) şi cu sprijinul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS).