Arhive viata - Sanatate 7

Arăt: 1 - 5 din 5 REZULTATE

O simplă tăietură îi poate fi fatală

Peste 2.000 de persoane trăiesc în România cu teama că și cea mai mică tăietură le poate fi fatală. Printre acestea se află și Miruna, o tânără de 22 de ani din București, care a trecut prin mai multe încercări dificile.

Și-a lăsat viața pe mâna medicilor și a lui Dumnezeu, și a sperat mereu că o să fie bine.

Avea doar 1 an când au apărut primele probleme. „Când aveam un an a trebuit să fiu supusă unei intervenții chirurgicale minore, dar care era să-mi pună viața în pericol din cauza unei hemoragii puternice. Câteva zile mai târziu, în urma unor investigații mai amănunțite ale medicilor, am fost diagnosticată cu hemofilie de tip A, formă severă“, povestește Miruna.

De atunci, fata se luptă în fiecare zi cu această boală, care-i influențează chiar și cele mai mici gesturi pe care le face. Trebuie să aigă grijă să nu se lovească, să nu depună afort, deoarece există mereu riscul unei hemoragii, al hematoamelor sau al durerilor la nivelul articulațiilor.

Familia i-a fost aproape

Din păcate, una dintre cele mai serioase probleme cu care se confruntă bolnavii de hemofilie este respingerea societății. Și Miruna a trecut prin această situație, A plătit acest preț în timpul liceului când a fost exclusă de colegi din toate grupurile. Dar familia i-a rămas mereu aproape și a susținut-o.

„Mi-a fost alături în momentele dificile. Am avut lângă mine persoane deosebite și dragi, care mi-au făcut viața minunată și pentru asta le mulumesc.“

La fel de importante au fost și întâlnirile cu ceilalți bolnavi în cadrul taberelor organizate de Asociația Română de Hemofilie. Și-a făcut mulți prieteni, are acces la tratamentși îl urmează, chiar dacă acesta nu este chiar în concordanță cu standardele europene.

Cu optimism trece peste toate greutățile

„În fiecare zi îmi propun să fiu un om bun, o colegă bună, o prietenă de nădejde, o persoană valoroasă. Vreau să demonstrează prin ceea ce fac că, indiferent de problemele cu care ne confruntăm, trebuie să ne autodepășim, chiar dacă uneori este atât de greu. Dar întotdeauna, după nori apare soarele“, spune Miruna. Își dorește să devină o voce care să atragă atenția persoanelor care suferă de hemofilie.

I s-a dat o șansă și a luat viața de la zero

Liana era o tânără care dorea din tot sufletul să devină mamă. Și ar fi fost în stare de orice pentru ca dorința să i se îndeplinească. A fost fericită când a aflat că acest lucru se va întâmpla, însă, din păcate, viața i-a fost schimbată radical.

Totul a început frumos: în 2013 și-a cunoscut partenerul de viață împreună cu care plănuia să aibă o familie. La un an după cununia civilă, urma să aștepte și primul copil. Din păcate, lucrurile nu au decurs așa cum se aștepta, iar la puțin timp fericirea i-a fost umbrită.

Era 23 aprilie 2014, o dată pe care Liana nu o va uita niciodată. Era în cea de a șasea lună de sarcină. „Dimineața, am început să am dureri în capul pieptului. Am mers de urgență la spitalul unde era medicul meu ginecolog. Acesta mi-a injectat un calmant ca să scap de durere. Apoi, am plecat acasă. Pe la miezul nopții, durerea a revenit mult mai puternică și am ajuns la Urgență.“.

A fost internată având tensiunea foarte ridicată: 210/110. I-au fost administrate mai multe medicamente pentru a i-o stabiliza. Dimineața, după o ecografie i s-a spus că fătul nu a rezistat, și că trebuia să i se facă o cezariană.

Un nou diagnostic…

Tânăra a suferit enorm pentru pierderea sarcinii și cu greu urma să-și revină psihic după acest șoc. Dar mai avea de trecut niște hopuri: trebuia să-și rezolve problemele medicale. Medicii i-au spus că principala cauză a pirederii sarcinii a fost preeclampsia. „Toate valorile analizelor erau date peste cap.Pentru prima dată mi s-a spus că am insuficiență renală cronică. Medicii mi-au spus că organismul meu își va reveni după sarcina pierdută în 4-5 luni“.

După 9 zile de internare a cerut externarea pe proprie răspundere. AU urmat luni de recuperare fizică și psihică, în care a repetat analizele de sânge și s-a documentat despre boala pe care aflase că o are. Un medic de la spitalul de Nefrologie din București i-a spus că are rincihi atrofici. „Am aflat șocată ce urma să mă aștepte: dializă, un transplant renal și imposibilitatea de a mai face copii. Cu ajutorul familiei și prietenilor am rămas puternică“.

Timp de 3 ani, Liana a ținut un regim special igieno-dietetic, repeta regulat analizele și a slăbit de la 87 de kilograme cât avea după sarcină la 55 de kilograme. După 2 ani, a început să meargă la sala de fitness și să alerge în parc.

Dar, din păcate, ultimele analize din 2017 i-au arătat că situașia rinichilor s-a agravat, creatinina crescând foarte mult, astfel încât a fost trecută pe dializă. S-a înscris pe lista de transplant și a fost foarte norocoasă. În câteva luni, din a doua încercare, a găsit un rinichi compatibil la Satu Mare.

…și o nouă viață

A stat în spital o lună de zile, după care a plecat acasă cu un rinichi nou, o pungă cu medicamente și speranța la o nouă viață, una normală. A urmat o perioadă mai grea din cauza efectelor medicamentelor imunosupresoare, pe care trebuie să leia toată viața, pentru ca organismul să nu-i respingă rinichiul transplantat.

„Au trecut doi ani de atunci și în fiecare zi îi mulțumesclui Dumnezeu și donatorului meu pentru șansa care mi s-a dat. Și pentru că încerc să nu o risipesc, încerc să duc o viață cât mai frumoasă și sănătoasă“, a conchis Liana povestea ei.

155 de ani de la nașterea lui Alois Alzheimer

Psihiatrul şi neuropatologul german Alois Alzheimer este cel care a descris pentru prima dată, în anul 1906, maladia ce-i poartă numele, o boală degenerativă progresivă a creierului ce distruge treptat funcţiile cognitive, cum ar fi atenţia, percepţia, memoria, orientarea etc.

Alois Alzheimer s-a născut la 14 iunie 1864 la Marktbreit (Bavaria), potrivit site-ului www.alz.co.uk. Manifestând încă din liceu un interes deosebit către histologie şi patologie, a urmat cursurile universitare în medicină la Aschaffenburg, Tübingen, Berlin şi Würzburg, unde a absolvit în 1887.

A început să lucreze la Spitalul pentru bolnavi psihici şi epileptici din Frankfurt, nou înfiinţat de către medicul psihiatru Heinrich Hoffmann, unde manifestă un interes deosebit pentru studiul cortexului cerebral, notează site-ul www.unmc.edu. La vremea aceea, neurologia şi psihiatria erau specialităţi foarte noi şi erau tratate de acelaşi medic. Împreună cu directorul spitalului, Emil Sioli, şi cu doctorul Franz Nissl, Alois Alzheimer a propus o metodă nouă pentru tratarea bolnavilor mintali, renunţând la mijloacele coercitive folosite înainte, în schimbul supravegherii pacienţilor în săli comune, folosirea băilor calde pentru calmarea acestora şi încurajarea plimbărilor în aer liber.

În următorii ani, a lucrat împreună cu doctorul Franz Nissl la un studiu amplu, publicat în şase volume, ”Studii histologice şi histopatologice ale cortexului cerebral”, în perioada 1906-1918. În 1896, Nissl a plecat la Heidelberg, pentru a lucra alături de renumitul medic psihiatru Emil Kraepelin. În acelaşi an, Alzheimer a fost numit director adjunct al Spitalului din Frankfurt, continuându-şi cercetarea într-o gamă largă de afecţiuni psihice, printre care depresia maniacală şi schizofrenia, potrivit site-ului www.ncbi.nlm.nih.gov.

Viața personală

Alois Alzheimer s-a căsătorit, în 1894, cu Cecilie Geisenheimer, care i-a dăruit trei copii: Gertrud, Hans şi Maria. Cecilie a murit în vara anului 1901.

La 25 noiembrie 1901, Alzheimer a cunoscut-o pe Auguste Deter, pacienta care avea să facă din el un medic de renume. Auguste Deter avea, spre deosebire de pacienţii întâlniţi până atunci, doar 51 de ani, şi prezenta tulburări de memorie, modificări de comportament, incapacitate de a mai întreprinde activităţi uzuale, dezorientare etc. Majoritatea pacienţilor cu astfel de tulburări examinaţi până atunci de Alzheimer aveau peste 70 de ani, deteriorarea fiind pusă pe seama senilităţii. Însă, vârsta pacientei l-a determinat să aprofundeze acest caz, căruia i-a pus un prim diagnostic de demenţă presenilă.

În 1902, a plecat la Heidelberg, fiind invitat de medicul psihiatru Emil Kraepelin, aici reîntâlnindu-l pe Franz Nissl. În 1903, s-a mutat, alături de Kraepelin, la Clinica Universitară de Psihiatrie din Munchen. A continuat munca de cercetare, doi ani mai târziu a obţinut un post la universitate, a redactat lucrări şi a ţinut prelegeri, dar nu a uitat-o pe Auguste Deter. Se interesa permanent de evoluţia bolii ei.

În aprilie 1906, a fost înştiinţat că Auguste a murit. Din fişa medicală reieşea faptul că decesul pacientei s-a datorat unei septicemii. Autopsia a evidenţiat modificări caracteristice necunoscute până atunci, respectiv reducerea masei creierului, îndeosebi în regiunile frontale şi parietale, celulele nervoase erau distruse, scoarţa cerebrală fiind brăzdată de depuneri de albumină. Cazul a fost prezentat la cea de-a 37-a Conferinţă a Psihiatrilor din sud-vestul Germaniei, care a avut loc la Tübingen, pe 3 noiembrie 1906, şi publicat, ulterior, în revista de specialitate „Allgemeine Zeitschrift für Psychiatrie und Psychisch-Gerichtliche Medizin”, ca o boală a cortexului cerebral. Acesta a fost primul caz semnalat de atrofie difuză presenilă a creierului, afecţiune care, la propunerea medicului Emil Kraepelin, poartă numele ”Boala Alzheimer”.

A fost chemat, în 1912, ca profesor de psihiatrie la Universitatea din Breslau (astăzi Wroclaw, Polonia). Chiar din timpul călătoriei, au apărut primele semne de îmbolnăvire. Ajuns la Breslau, a fost internat în spital cu tulburări cardiace şi renale. Trei ani mai târziu, la 19 decembrie 1915, a încetat din viaţă. A fost înmormântat la Cimitirul central din Frankfurt pe Main, alături de soţia sa.

Moștenirea

Alois Alzheimer a rămas în istoria medicinei ca primul medic care a descris maladia ce-i poartă numele. Cu toate că şi alţi medici au avut contribuţii însemnate în acest domeniu şi Alzheimer nu a pretins niciodată ca această boală să-i poarte numele, medicul Emil Kraepelin a folosit acest termen pentru prima dată în anul 1910.

Maladia Alzheimer este cea mai frecventă formă de demenţă, un termen generic folosit pentru pierderea memoriei sau a altor funcţii cognitive, suficient de severe pentru a deteriora calitatea vieţii.

În prezent, Alzheimer este progresivă şi ireversibilă, dar rapiditatea agravării depinde de la o persoană la alta. O persoană afectată de boala Alzheimer trăieşte, în medie, între 4 şi 8 ani după diagnosticare, dar poate ajunge şi până la 20 de ani, în funcţie de rapiditatea evoluţiei, potrivit site-ului www.alz.org. Demenţa Alzheimer reprezintă 50-70% dintre demenţele vârstnicilor, afectând aproximativ 8% dintre persoanele de peste 65 de ani şi 30% dintre cele de peste 85 de ani. La nivel mondial, este a şaptea cauză de mortalitate, se arată pe site-ul www.alz.ro. Deşi nu este o boală vindecabilă, tratamentul ajută la încetinirea evoluţiei acesteia.

În vederea creşterii gradului de informare a populaţiei cu privire la această boală, în fiecare an, la 21 septembrie, este marcată Ziua mondială pentru combaterea maladiei Alzheimer, la iniţiativa Federaţiei Internaţionale pentru Alzheimer (ADI) şi cu sprijinul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS).

Dr. Gety Gabriel Maxer: Să învățăm să ne bucurăm de viață

Dr. Gety Gabriel Maxer lucrează de un an în Centrul Alexis. „ Sunt un om meticulos, ambitios si plin de defecte. Spre deosebire de alte persoane, le recunosc si nu ma ascund, este uman si consider ca asta imi ofera un avantaj. Admit ca exista aceasta parte umana si sa nu o ignor, ma face constient, ma tine conectat.“

Ceea ce face pentru pacientii săi nu se defineste doar printr-un consult, diagnostic si tratament sau prin semne holistice („avertizari”), ci incearcă sa le ofere totodata optiuni viabile care sa-i avantajeze pe pacienti pe termen lung.

Cum definiti domeniul in care lucrati si cum se vede starea de sanatate a Ro din acest unghi?

– Medicina Muncii reprezinta un subiect vast, plin de oportunitati, scenarii, semne de intrebare in toata patologia. Bineinteles, as putea sa vorbesc despre structura sa sau modalitatile de desfasurare, dar nu isi are sensul. Problema este cu totul alta. Romania este o tara a tuturor posibilitatilor, dar bineinteles nu pentru romanul de rand. O tara care a adoptat de la marile companii „ca ar trebui sa lucram pana la epuziare si acasa suntem doar in vizita, sa nu zic la motel”. Nu vorbesc doar de medicina, ci de toate structurile fortei de munca. Plina cu neajunsuri si conditi dure (fizice, psihice, emotionale sau combinate), pline de lacune in comunicare care pot duce la primejdii. Starea de sanatate a romanului difera de la caz la caz, in oricare dintre situatii fiecare incearca sa-si faca viata mai „buna”, mai „frumoasa”, asa cum cred de cuviinta si ignora semnele ce le-ar putea salva viata sau semnele ce i-ar alarma in cazul unor madalii mai severe si ar trebui sa mearga la medic.

De ce pacientul ezita/evita sa mearga?

– In principiu din frica, si anume frica de vestile negative, iar din pacate, pacientii nu realizeaza ca isi fac mai mult rau dand curs acestui tip de frica. Un alt exemplu relevant este frica de sistemul deficitar, in sensul ca avem un sistem in care cadrele medicale sunt prea solicitate, astfel ajungand la epuizare, surmenaj si nu mai pot sa ofere un consult de calitate. Iar în final, o alta cauza o reprezinta internetul, care este plin de greseli si remedii tabu care nu le ofera altceva pacientilor decat complicatii pt patologia actuala sau mai rau, sunt sanatosi si ajung sa se imbolnaveasca de la un tratament necorespunzator.

Cele mai intalnite 7 situatii (probleme, afectiuni, boli). Care sunt cele mai importate 7 sfaturi.

Probleme:

Cooperarea pacientului;
Increderea pacientului in actul medical;
Doleanta firmelor angajatoare sa nu se practice consultul;
Spatiul de lucru (conditii pe teren);
Cooperarea echipei;
Comunicarea in cadrul echipei;
Situatile neprevazute (reactii neadecvate).

Boli:

HTA cu tratamente neajustate corespunzator sau nu are tratament deloc;
DZ tip 2 si 1;
Litiaze veziculare sau de tract urinar;
Dislipidemii;
Hiper/hipotiroidism;
BCI (Boala cardiaca ischemica);
Discopatii;
BRGE cu/fara boala uceroasa;
Varice gr 3+ (ulceratii, fistule etc);
Adenoame;
Avc cu parestezi (sechele) etc.

Sfaturi:

Daca cel mai bun medic din lume va ofera cel mai bun tratament si nu aveti incredere in medic si/sau in tratament, aveti toate sansele sa nu obtineti rezultatul dorit.
Sa invatam sa ne bucuram de viata. (cel mai important sfat pt clasa muncitoare!).
Sa bem minimum 2l de lichide pe zi si sa avem o alimentatie diversificata.
Anual sa avem un consult din partea cadrelor medicale competente.
Tulburarile de somn/insomnile sunt reprezentate in principiu de stres.
Sa aplicam tratamentele prescrise cu strictete.
Sa ne reamintim ca suntem responsabili pt sanatatea noastra fizica, emotionala, psihica si chiar daca trecem printr-o perioada mai grea sa nu ne pierdem speranta si sa luptam pt acel viitor pe care ni-l dorim.
Sa gandim inainte sa actionam.

Mesajul meu pentru Ziua Mondiala a Sanatatii: Cred ca este loc pentru mai bine, voi nu? Undeva pe drum ne-am pierdut calea si ne-am plafonat in comun. In acest fel, nu oferim decat cel mai mare dezavantaj celor care isi lasa viata in „mainile noastre”!

Divorțul – locul al III lea într-o ierarhie a evenimentelor traumatice dintr-o viață

Atunci când ne implicăm pasional într-o relație, nu avem neapărat în minte asumarea faptului că relația se poate și sfârși. În plus, căsătoria peste care apar investițiile și copiii nu se compară cu orice ”o relație”, ceea ce complică mult lucrurile în cazul unei despărțiri. Când te-ai căsătorit (prima dată), să fim sinceri, chiar ai crezut că veți rămâne împreună pe viață, altfel, de ce te-ai mai fi hotărât (în sfârșit) să te casătorești, când puteai rămâne, bine-mersi, ”într-o relație”? Asta face ca, mai ales în cazul primului divorț, deziluzia să fie mare. Uitându-ne în jurul nostru, am observat însă, că nu pentru toți ”arsura”, vorba lui Pink, pe care ți-o lasă un divorț este … de același grad. Întrebarea firească în cazul acesta este: Ce anume face diferența? De ce unii, ca să păstrăm analogia cu arsurile, se refac complet și fără urme iar alții se vindecă mult mai târziu și rămân cu cicatrici vizibile (cel puțin pentru un ochi avizat), pe toată viața? Vrem să știm, vrem să înțelegem, și pe cât posibil, dacă tot s-a întâmplat un divorț pe care nu-l mai putem schimba, să schimbăm ce putem schimba și să facem parte din categoria celor care se refac complet.

Where there is desire
There is gonna be a flame
Where there is a flame
Someone’s bound to get burned
But just because it burns
Doesn’t mean you’re gonna die
You’ve gotta get up and try

Pink

Tocmai pentru că … ”provoacă arsuri grave” divorțul se află pe cea de-a treia poziție, zic unii autori (Smith Barush, 2008), în ierarhia evenimentelor de viață negative care afectează sever starea de bine psihologic și fiziologic a indivizilor, după decesul unui apropiat și diagnosticarea cu o boală terminală. Eu am auzit în cabinet (și încă de două ori până acum) și replica: ”Da` de ce pe trei? Dacă moare nu e alegerea lui/ei să te părăsească … e mult mai greu de trăit cu ideea că ALEGE să renunțe la tine.”

Pentru că este important să știm ce ne ajută și ce nu ne ajută în cazul în care trecem printr-un divorț, cu articolul de față vom începe o serie de articole dedicate aspectelor care ne ajută și a miturilor care nu ne sunt neapărat utile legate de acest eveniment de viață negativ.

Divorțul trebuie mai întâi recunoscut rațional și explicit ca un eveniment cu impact considerabil asupra ta și mai apoi, depășit

Emoțiile negative (regretul, furia, deprimarea, neputința, teama de viitor), stresul cronic asociat căutării de soluții și ajustării financiare sau de imagine și rol în societate la care ne obligă dezmembrarea unei familii, tendința pe care o resimțim de revizuire tranșantă a tuturor ideilor proprii despre atașament romantic și relații (dar mai ales despre încredere și sens în viață), ”bătăliile emoționale mute” în interiorul familiilor și membrilor rețelei sociale comune cu fostul partener (care par să se simtă constrânși ”să aleagă între voi”), sau dificultățile de colaborare cu fostul partener în a ne pune de acord în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor comuni, toate acestea explică locul adjudecat de către divorț în ierarhia evenimentelor care răvășesc și rescriu considerabil coerența poveștii noastre de viață.

Nu toate aspectele enumerate mai sus intervin în cazul fiecărei persoane, dar acele elemente cu care ne confruntăm trebuie conștientizate cât mai rapid, în mod realist și explicit și trebuie să ne dăm voie să experiențiem suferința, revolta sau neliniștea (însemnând emoții negative ”funcționale”) pe care ne-o provoacă divorțul, ca parte din procesul de refacere. Asta ar înseamna să procesăm corect ce s-a întâmplat și să mergem mai departe. Dacă dimpotrivă, alegem negarea, plasarea responsabilității pentru divorț exclusiv în seama partenerului, justificarea tuturor acțiunilor noastre în locul asumării responsabilității revenite, distragerea atenției de la situația curentă sau reprimarea emoțiilor – toate acestea ne vor ține pe loc sau, mai rău, ne vor trage înapoi.

Așadar, indiferent de complicațiile pe care le presupune un divorț, odată conștientizată și recunoscută această ”bine-meritată-poziție” a divorțului între evenimentele care ne dau peste cap existența, spre binele nostru și al celor care depind de noi (în special copii), ar trebui să ieșim, mai devreme sau mai târziu, din faza de procesare emoțională a divorțului și să trecem la faza de reorganizare a propriei vieți după acest eveniment … Altfel spus … la Pink și la îndemnul ei: ”doar pentru că te-ai fript (vorba românului, altfel Pink rămâne la ideea că suferi) nu înseamnă că vei muri, trebuie să te ridici și să încerci din nou”.

Dar aici e dilema: unii trec peste mai devreme, alții mai târziu și alții prea târziu (if ever)

Multe studii de specialitate scot în evidență în mod direct, legătura dintre divorț și o serie de tulburări emoționale precum instalarea sau accentuarea depresiei, a distimiei^[1], fobiei sociale, abuzului de alcool și droguri etc. Cantor și Slator (1995) au evidențiat faptul că rata suicidului este mai ridicată în urma divorțului decât în urma oricărui alt eveniment din viața adultă.

Ce anume face diferența între cei care își revin mai rapid după un divorț și cei care își revin mai lent sau incomplet?

Chiar și ca psihologi, am fi tentați să răspundem la întrebarea de mai sus analizând factori precum: motivele despărțirii și cum anume s-au despărțit cei doi, existența altei relații la momentul despărțirii, caracteristicile relației (satisfacția pe parcursul relației, atașamentul față de fostul partener), alți factori conjuncturali ca de exemplu, cine a fost inițiatorul divorțului, durata relației și mărimea investițiilor comune (materiale, emoționale și profesionale), existența copiilor rezultați din relație, reușita punerii de acord în creșterea copiilor etc. Multe studii de specialitate s-au concentrat pe analiza acestor factori în ultimele trei decenii și o fac în continuare. Dar nu obțin rezultate definitive (vezi și articolul 3 mituri despre divorț) și mai ales, nu obțin rezultate care să își demonstreze eficiența în practica clinică.

Ei bine, ceea ce diferențiază în cea mai mare măsură, persoanele care își revin cu succes după un divorț de cele care nu reușesc acest lucru se află încă inclus în acel ”etc.” și constă în câteva caracteristici personale. Oricât de importante ni s-ar părea, aflându-ne într-un divorț și comparându-ne cu alții, diferențele de conjunctură ale divorțurilor, studiile realizate pe sute de cupluri care au trecut prin divorț au demonstrat că aceste particularități ale relației și ale despărțirii sunt de fapt, nu foarte relevante și nu reușesc să explice diferențele dintre cei care înregistrează rezultate mai bune la ajustarea psihologică post-divorț și cei care nu reușesc să-l depășească (Rhoades et al., 2011 etc.). (Pentru argumentarea irelevanței acestor factori vezi articolul ”3 mituri despre divorț”. Articolul de față face parte dintr-o serie dedicată divorțului.) De ce? Nu din cauză că nu ar fi suficienți indivizi pe care îi afectează factorii enumerați, ci datorită faptului că numărul celor care reușesc prin caracteristicile personale (cognitive, emoționale sau de personalitate) să treacă peste cele mai nefavorabile condiții de divorț și al celor care, deși ar avea premise de conjunctură mult mai favorabile să își revină complet și rapid după divorț nu își revin, este atât de mare încât schimbă adevărurile în care credeam cu certitudine până acum, și ne împiedicau mental să progresăm rapid către o vindecare completă.

Prima lecție: înlocuiește convingerile despre divorț care nu te ajută!

De ce anume credințele noastre sau ”ce știm despre divorț” ar acționa ca o frână în procesul de vindecare emoțională? Dacă ne imaginăm că niște conjuncturi exterioare (pe care nu le-am putut controla și nu se află nici în prezent sub controlul nostru) vor determina măsura în care vom ieși ”șifonați” vs. „mutilați” din acest divorț, vom avea sentimentul că ne lipsește controlul asupra a ceea ce facem și cum ne simțim. În realitate, dacă nu credem în mituri care nu ne folosesc, și nu punem situația pe seama unor cauze externe controlului nostru, avem șansa de a ieși perfect echilibrat psiho-emoțional (poate și cu un plus de … ceea ce psihologii numesc ”creștere post-traumatică”) prin cunoașterea și controlarea activă a unor factori personali extrem de relevanți în refacerea post-divorț, dar prea puțin cunoscuți majorității celor care trec printr-un divorț. Într-o exprimare mai plastică, dacă crezi în mituri despre factori dincolo de controlul sau puterea ta, ”predai controlul” asupra situației, asupra propriei vieți și plutești în derivă cu sentimentul că n-a ținut de ceea ce tu puteai controla când ai putea printr-o profeție autoîndeplinită, a faptului că ține de tine, știi, poți și vrei, deci vei ieși cu fruntea sus să și ajungi să ieși cu fruntea sus și reorganizându-ți propria viață la un alt nivel. În realitate, nu factorii exteriori sunt cei mai relevanți în cazul unui divorț ci modul în care unele caracteristici personale foarte relevante în cazul despărțirii (stilul de atașament, scheme cognitive specifice) interacționează cu alte caracteristici personale mai generale relevante în cazul tuturor evenimentelor de viață. Acestea din urmă dictează modul în care interpretăm și evaluăm situațiile în care ne aflăm și cum le trăim, și conduc în absența auto-controlului activ, de cele mai multe ori pe termen scurt și mediu la un rezultat negativ în ceea ce privește starea noastră de spirit. Cele mai relevante caracteristici personale în cazul refacerii psihologice post-separare sunt:

(1) modul în care ne reprezentăm mental relațiile romantice și așteptările emoționale pe care le avem de la o relație (tipul de atașament) determină tipul de reacții emoționale și comportamentale post-despărțire;

(2) modul în care percepem și ne raportăm la situațiile de abandon, lipsa susținerii și a afecțiunii, percepția sentimentului de dreptate, neîncredere/abuz etc. (schema de abandon, schema de deprivare emoțională, schema de dreptate, de neîncredere/abuz);

(3) modul în care interpretăm mental o situație și cum o evaluăm (cât de gravă ni se pare) (schema de catastrofare), determină tipul de reacții emoționale și comportamentale și intensitatea lor;

(4) sentimentul lipsei de control asupra factorilor care contează în reorganizarea post-separare (locusul de control, stilul atribuțional, profețiile autoîndeplinite) influențează suferința și stresul emoțional dar și reacțiile comportamentale și mobilizarea pentru acțiune către reorganizarea propriei vieți

A doua lecție: află ce tip de atașament prezinți și acționează în consecință!

(1) Aproape toate studiile recente (Rhoades et al., 2011; Sbarra și Ferrer, 2006 etc.) se pun de acord asupra faptului că stilul de atașament prezentat de o persoană reprezintă factorul personal ce explică cea mai mare parte din diferențele între persoanele care își revin mai ușor dintr-un divorț și altele care par să nu mai găsească ieșirea din capcana emoțională post-divorț. Modul în care ne reprezentăm mental relațiile romantice și așteptările emoționale pe care le avem de la o relație reprezintă caracteristici ce definesc în mare parte tipul/stilul de atașament. În sens mai larg, stilul de atașament cuprinde modul în care percepem relațiile, rolul nostru și așteptările avute de la ceilalți, reacțiile emoționale și comportamentale pe care le avem în situațiile în care relațiile se află în pericol sau noi avem nevoie de suport. Acestea rezultă în urma unei anume istorii de viață și experiențe de atașament avute anterior, chiar în perioada îngrijirii timpurii de către proprii părinți (Fraley și Shaver, 2000).

Persoanele care prezintă așa-numitul stil de atașament anxios sau preocupat de atașament (nu există din pacate un mod mai fericit de a vă da vestea asta, așa că ”o spunem cum este”:) prezintă dificultățile cele mai ridicate și vor resimți manifestările cele mai problematice post-divorț, deci trebuie să se mobilizeze cel mai mult să facă față dificultăților care îi așteaptă. O dată ce în sfârșit, știi de ce pentru tine e mai greu, și știi ce ai de făcut, chiar dacă știi că ai mai mult de lucru decât au alții, măcar te mobilizezi să faci ceea ce trebuie. Fără a intra în detalii care presupun un spațiu mai larg pentru a le prezenta: persoanele care prezintă stil preocupat de atașament își super-activează o serie de mecanisme ce le conferă un risc mai prelungit către suferință și lipsă a echilibrului emoțional, manifestate concret uneori prin preocuparea mentală continuă în legătură cu ceea ce s-a întâmplat și confuzia în legătură cu pierderea relației, comportamentul de căutare frecventă a partenerului, o combinație între furie și iubire ce pot reflecta un anumit nivel al dezorganizării emoționale și o lipsă a reglajului emoțional (Sbarra și Ferrer, 2006). La acestea se pot asocia o stimă de sine instabilă și supradependența de aprobarea celorlalți (Bartholomew și Horowitz, 1991; Park, Crocker și Mickelson, 2004) ambele cu același tip de impact asupra stării emoționale post-divorț.

Știi ce stil de atașament prezinți? Poți afla parcurgând chestionarul lui Fraley aici https://www.psychologytoday.com/tests/relationships/relationship-attachment-style-test sau citind cartea Stilurile de atașament (Levine și Heller, 2010) disponibilă și în limba română.

Următorii plasați în ”topul” celor care sunt ușor dezavantajați sub aspectul modului în care suportă divorțul, sunt persoanele care prezintă un stil de atașament evitativ – în special datorită unor caracteristici precum obișnuința de a face față unor evenimente negative din viața lor în mod solitar, fără suport din partea celor apropiați (cu sau fără să apeleze pe termen scurt la alcool, substanțe sau alte mecanisme de a face față situației mai mult sau mai puțin funcționale), preferința pentru suprimarea emoțiilor și distragerea atenției, viziuni negative despre natura umană (Collins și Read, 1990), descrieri negative ale partenerului (Feeney și Noller, 1991) sau așteptări negative (Baldwin et al.,1993), dar și atribuiri negative de comportament indezirabil din partea partenerului (Collins, 1996). În cazul lor, chiar dacă studiile arată că nivelul de distres (emoționalitate negativă) înregistrat în cazul unui divorț e mai redus decât în cazul celor care prezintă atașament anxios, consecințele pe termen mediu și lung sunt, de fapt, cele mai problematice. Aceștia sunt mai predispuși către a nu rezolva și depăși cu adevărat divorțul niciodată, ci mai degrabă de ”a-l suprima”, de a-i micșora relevanța în mod artificial, odată cu relevanța atașamentului romantic în sine (dacă în mod artificial ne alimetăm ideea că ”este neimportant pentru a fi fericit să fii într-o relație” nici pierderea ei nu mai pare o catastrofă, ”important este să nu te atașezi de altcineva, să fii independent”), cu consecințe asupra predispoziției ulterioare de a se mai angaja într-o relație romantică ce presupune încredere, implicare activă și atașament. Un viitor partener romantic cu un stil de atașament echilibrat poate găsi această atitudine rece și distantă, ce ar putea demonstra incapacitate de a te implica și nu se gândește că ar putea fi un mecanism de apărare defectuos.

Cei mai bine plasați în cursa pentru procesarea rapidă și eficientă a unui divorț, sunt cei care prezintă un stil de atașament sigur (cunoscut și sub denumirea de securizant). În cazul lor, reprezentările despre ei înșiși, manierele în care se sprijină pe suportul rețelei sociale, raportarea lor mentală la relații romantice și la parteneri îi determină să manifeste mai puține emoții negative sau stres, să își gestioneze mental corespunzător raportarea la noua stare de lucruri și să își reorganizeze sănătos propria viață emoțională.

Faptul că prezinți un tip anume de atașament și că atașamentul reprezintă o caracteristică mai degrabă stabilă de-a lungul vieții (există însă și studii care susțin posibilitatea modificării lui de-a lungul vieții), nu înseamnă că nu poți conștientiza care sunt particularitățile din stilul de atașament care nu te ajută și trebuie să acționezi tu depunând efort în sensul compensării sau corectării acestora. Nu este nevoie de un stil de atașament diferit ca să poți controla ieșirea cu bine dintr-un eveniment precum divorțul. Este suficient să știi clar cu ce te confrunți, ce te ajută din stilul de atașament și ce nu te ajută. Poți înțelege ce tip de manifestări te așteaptă post-divorț având un stil anume de atașament și să îmbunătățești autoreglarea emoțională, poți descoperi și înțelege ce stil de a face față (stil de coping) preferi. Astfel, dacă e dovedit științific că acest stil ajută mai puțin, poți să acționezi în sensul modificării mecanismului de coping și în general, în direcția îmbunătățirii rezultatului, poți să-ți modifici în mod activ unele raportări la trecut, la relații și să-ți modifici în viitor unele cerințe legate de un partener romantic. Toate acestea au și o contribuție în a te ajuta să procesezi corespunzător situația în care ești după despărțire. Poți înțelege de asemenea, ce mecanisme de atașament supra-activezi și să ”ridici piciorul de pe accelerație”, ce factori personali îți sporesc sau prelungesc riscul sau predispoziția către suferință și poți să îți îmbunătățești auto-reglajul emoțional sau tehnicile de a face față crizelor sau distresului prelungit. Dacă ți se pare prea ramificat și confuz procesul pentru a-l parcurge singur mergi la un psiholog care să preia rolul de coordonator și antrenor până la ieșirea din labirintul cognitiv și emoțional. Oricum pe capul tău rămâne ”all the heavy lifting”, dar cel puțin ”pe locul șoferului” poți să pui pe altcineva, care să poată fi, în plus, și tras la răspundere ulterior pentru rezultat . Poți testa la un cabinet, independent de stilul de atașament, ce tip de ajustare psihologică la despărțire ai și care-ți sunt dimensiunile critice, ce tip de mecanisme de a face față preferi și dacă sunt eficiente, cât de mare e nevoia de relații apropiate și cât de mult folosești rețeaua socială în a face față evenimentelor de acest tip și multe alte caracteristici personale pe care le vom dezvolta în articolul de săptămâna următoare.

Psiholog clinician și psihoterapeut Simona Mălăescu

- O stare generală în care apar unele simptome depresive, mult mai puțin severe dar persistente, în care per ansamblu, majoritatea zilelor ești mai degrabă trist decât vesel dar care se întinde pe o durată mult mai lungă de timp (peste doi ani). Datorită alterării considerabile a stării de bine emoțional pe o durată prea mare de la evenimentul negativ este considerată tulburare emoțională relevantă clinic.

Referințe:

- Baldwin, M. W., Fehr, B., Keedian, E., Seidel, M., & Thompson, D. W. (1993). An exploration of the relational schemata underlying attachment styles: Self-report and lexical decision approaches. Personality and Social Psychology Bulletin, 19, 746–754. Doi:002205IJ/88/J00.75.
- Bartholomew, K., Horowitz & B. Leonard M. (1991). Attachment Styles Among Adults: A Test of a Four-Category Model, Journal of Personality and Social Psychology, 61:2, 226-244. 0022-3514/91/S3.00
- Cantor, C. H., & Slator, P. J. (1995). Marital breakdown, parenthood, and suicide. Journal of Family Studies, 1, 91–102.
- Collins, N. L., & Read, S. J. (1990). Adult attachment, working models, and relationship quality in dating couples. Journal of Personality and Social Psychology, 58, 644–663.
- Feeney, J. A., & Noller, P. (1991). Attachment style and verbal descriptions of romantic partners. Journal of Social and Personal Relationships, 8, 187–215.
- Fraley, Ch. & Shaver Ph. (2000). Adult Romantic Attachment: Theoretical Developments, Emerging Controversies, and Unanswered Questions. Review of General Psychology, 4(2):132-154. Doi: 10.1O37//1089-2680.4.2.132.
- Levine A., Heller, R. (2010). Stilurile de ataşament. O nouă teorie a ataşamentului. Cum să găseşti şi să păstrezi o relaţie de cuplu fericită, ASCR, Cluj Napoca.

Park, L. E., Crocker, J., & Mickelson, K. D. (2004). Attachment Styles and Contingencies of Self-Worth., Personality and Social Psychology Bulletin, 30, pp.1243-1254.

- Rhoades, G., Kamp Dush, C., Atkins, D., Stanley, S., Galena K., & Markman, H. (2011). Breaking Up Is Hard to Do: The Impact of Unmarried Relationship Dissolution on Mental Health and Life Satisfaction. Journal of Family Psychology, 25 (3): 366–374. DOI: 10.1037/a0023627.

Sbarra, D. A., & Ferrer, E. (2006). The Structure and Process of Emotional Experience Following Nonmarital Relationship Dissolution: Dynamic Factor Analyses of Love, Anger and Sadness. Emotion, 6(2):224–238. Doi: 10.1037/1528-3542.6.2.224.
Smith Barusch, A. (2008). Love Stories of Later Life A Narrative Approach to Understanding Romance, Oxford University Press. 199.