Sănătate în fiecare zi

Sănătate în fiecare zi

Scris de

Simona Malaescu

Arăt: 1 - 8 din 8 REZULTATE

Despre egoism în cuplu și ipocrizia modernă

De multe ori am plecat de la cabinet meditând cât de necesar ar fi un articol despre egoism – un concept nepopular chiar și în rândurile cercetărilor academice. Acest ”ugly …

synergylife.net

Despre control versus autosabotare după divorţ

Convingerea că depăşirea unui divorţ și ritmul refacerii tale psihologice după separare ar putea depinde de cât de “complicat a fost” în cazul vostru, de gravitatea sau rezultatul unor acțiuni …

Cum ar trebui să ne raportăm la un divorț?

În articolul anterior am abordat unul dintre evenimentele de viață aflate pe primele locuri în ceea ce privește impactul emoțional negativ avut asupra noastră, și anume divorțul. În acea primă parte am încercat să explicăm, mai întâi, de ce unele persoane se refac mai ușor și complet, iar alte mai puțin rapid și niciodată pe deplin. Apoi ne-am preocupat de cum anume trebuie să ne raportăm la divorț pentru a ne plasa în acestă primă categorie a celor care traversează corespunzător perioada post-divorț și am prezentat primii doi pași de realizat. Din păcate există foarte multe mituri despre divorț. Foarte puține dintre acestea au o bază empirică, cu atât mai puțin științifică. Drept urmare, nu este de mirare că rețetele pe care le primim de la anturaj, atunci când divorțăm, nu funcționează. În primul rând, nu funcționează pentru că nu țin cont de particularitățile cognitive, de personalitate și emoționale ale celui care trece printr-un divorț. Și atunci normal că nu funcționează. Este ca și când am recomanda aspirină tuturor persoanelor care răcesc. Nici la răceală nu funcționează la toți, și atunci de ce ar funcționa în cazul divorțului?

Din păcate, atunci când sunt enumerați factorii care ne permit să traversăm mai ușor perioada post-divorț, sau dimpotrivă, ne împiedică să procesăm corespunzător un divorț, de cele mai multe ori sunt prezentați factori care țin mai degrabă de conjuncturi sau aspecte externe persoanei implicate, în timp ce studiile recente arată că tocmai ceea ce obișnuiam să includem într-un ”etc.” sunt de fapt caracteristicile care explică cel mai bine diferența între cei care se refac complet și rapid după un divorț și cei care nu reușesc. Unul, și cel mai important dintre factori, este stilul sau tipul de atașament romantic prezentat de persoana în cauză și am vorbit, pe larg, despre ceea ce avem de făcut în această privință în articolul anterior. Împreună cu conștientizarea și recunoașterea impactului divorțului asupra tuturor compartimentelor vieții noastre, stabilirea tipului de atașament (și contracararea mecanismelor de a face față divorțului activate de acesta), reprezintă primii pași în direcția refacerii post-divorț. Următorul aspect de abordat este stilul nostru de a gândi care ne influențează implicit și modul în care ne vom raporta la divorț. De  acestă a treia lecție de reținut despre divorț ne vom ocupa în continuare.

A treia lecție: află ce tip de scheme cognitive prezinți și modifica-le rapid dacă e cazul!

O bună parte din diferențele înregistrate de la persoană la persoană în ceea ce privește stresul și emoțiile negative manifestate în situații de viață stresante (între care se înscrie și divorțul), sunt datorate prezenței în măsură diferită la fiecare, a unor particularități ale modului cum funcționăm cognitiv denumite scheme cognitive și a procesărilor iraționale/disfuncționale aferente acestora. Au fost denumite scheme cognitive întrucât reprezintă predispoziții de a privi sistematic lucrurile într-un anumit fel, ca niște tipare de gândire destul de bine înrădăcinate și rigide care nu ne prea permit să explorăm și alte alternative. Pe lângă rigiditate, putem vorbi și despre un caracter irațional al acestora, atât timp cât nu sunt extrem de permeabile la argumentări logice sau bazate pe dovezi din realitate, și mai ales, nu servesc scopurilor persoanei, altfel spus: nu ne ajută să mergem mai departe sau să rezolvăm problema ci dimpotrivă, provoacă o și mai mare suferință. Acesta este motivul pentru care aceste tipare de gândire sunt considerate disfuncționale sau dezadaptative (nu ne ajută să ne ajustăm la o situație, mai degrabă ne împiedică să ne adaptăm). Prelucrarea informațiilor despre realitate în concordanță cu aceste scheme prespune automat și niște deformări în procesarea informațiilor din realitate, a informațiilor primite de la cei din jur, la fel de disfuncționale sau dezadaptative. După cum vom vedea mai departe, unele dintre aceste scheme și procesări sunt mai generale, altele sunt mai specifice și mai relevante în situații precum divorțul. Dintre caracteristicile stilului cognitiv care prezintă importanță în procesarea divorțului, merită atenție deosebită investigarea prezenței schemelor cognitive din așa-zisul domeniu al separării și respingerii (Young și Brown, 2007):

Schema de abandon – constă într-un set de convingeri accentuate că cei apropiați nu vor putea să ne ofere în general susținerea emoțională de care avem nevoie și să ne protejeze întrucât la rândul lor, aceștia sunt instabili emoțional, de regulă nu sunt prezenți, vor muri curând sau, în cazul relaţiilor romantice, ne vor părăsi pentru altcineva;

Schema de neîncredere/abuz este reprezentată de temerea că în final, tot vom sfârşi prin a fi înșelați, că ceilalți ne mint, ne fac să suferim etc.;

Schema de privațiune emoțională cuprinde temeri precum cea conform căreia ceilalți nu ne vor oferi dragostea necesară, nu vor fi atenţi cu noi, că în relaţiile cu noi va fi absentă sau prea puţin prezentă afecțiunea, căldura sufletească, empatia și nu vor oferi protecția de care am avea nevoie.

Cu cât aceste scheme sunt prezente la un nivel mai ridicat, cu atât este mai complexă problematica cognitivă, dar și confuzia și suferinţa emoţională manifestată în timpul unui divorţ.

În perioada unui divorţ relevante sunt, de asemenea, și schemele de nevoie de dreptate (aşteptarea sau cerinţa absolutistă de a fi trataţi corect, de a se petrece lucrurile conform unei dreptăţi universale), nevoie de confort (emoţional în special) şi nivelul toleranței la frustrare (schema care indică în ce măsură suntem dispuşi să tolerăm faptul că lucrurile nu se petrec aşa cum ne-am dori, sau conform unor aşteptări pe care le avem în legătură cu propria viaţă), schema evaluării globale negative a celorlalți sau doar a propriei persoane.

Toate aceste tendințe de a privi lucrurile într-un anumit fel reprezintă, în funcție de nivelul intensității manifestării lor în stilul nostru de gândire (nivel care poate fi măsurat – aceasta fiind vestea cea bună!), factori care ne ajută sau ne împiedică să procesăm corespunzător din punct de vedere emoțional sau cognitiv, un eveniment de viață negativ precum o despărțire. Nivelul prezenței fiecărei scheme în stilul nostru de gândire poate fi măsurat prin intermediul unor teste psihologice. Asta înseamnă că putem știi deja în ce măsură putem conta pe prezența în gândirea noastră a unor factori de protecţie împotriva impactului puternic al unor astfel de evenimente negative, sau dimpotrivă, anumite scheme sunt prezente într-o combinație și la niveluri care ne vor predispune către a fi foarte stresați și a simți emoții negative puternice la anumite evenimente de viață negative, implicit, la o mai slabă sau mai lentă refacere psihologică post-divorț. Dacă doriţi să aflaţi mai multe despre implicaţiile schemelor cognitive şi ale mecanismelor de a face faţă asociate puteţi găsi mai multe informaţii în Terapia centrată pe scheme cognitive (Young, Kloso şi Weishaar, 2003) disponibilă și în limba română începând din 2015.

A patra lecţie: Verifică dacă eşti înclinat spre catastrofare şi corectează-te!

 Modul în care interpretăm un eveniment de viață precum un divorț și cum îi evaluăm negativitatea (intensitatea impactului negativ asupra noastră), determină de la persoană la persoană, reacții emoționale și comportamentale diferite ca natură și intensitate. Să luăm ca exemplu situația a doi parteneri care ies din aceeași căsnicie – deci aceleași condiții de circumstanțe exterioare –  mai puțin intenția de a se separa care probabil a fost diferită, unul dorindu-și mai mult și luând inițiativa în acest sens. Dacă unul dintre ei se raportează la divorț ca fiind un eveniment catastrofal, ”cel mai grav lucru care i se putea întâmpla” întrucât împlinirea lui personală rezulta din a avea o familie și drept urmare a plasat totdeauna împlinirea profesională sau dezvoltarea personală pe planuri secundare, va reacționa la divorț cel mai probabil, cu emoții precum depresie, anxietate cu privire la viitor, dezamăgire și furie pentru investiția realizată în acea căsătorie care se destramă, la care se adaugă nemulțumirea că sacrificiul lui nu a foat apreciat de către celălalt. De asemenea, poate reacționa cu comportamente de protest, reproșuri sau inacțiune și dezorientare cu privire la viitor și la redefinirea propriei existențe după acest divorț. Dacă cel de-al doilea partener se raportează la divorț ca la un eveniment negativ și regretabil, dar necesar din perspectiva calității vieții pe termen lung (nevăzând divorțul drept un eveniment mai negativ decât o îmbolnăvire sau pierderea locului de muncă), acesta va reacționa cu emoții precum tristețe și regret dar cu o orientare activă către a-și organiza funcțional ieșirea din relație și reorganizarea propriei existențe și a copiilor implicați.

Unele persoane prezintă ca și caracteristică personală stabilă o tendință mai accentuată de a privi evenimentele negative de viață ca fiind mai aversive sau mai negative decât o fac alte persoane, fapt care generează un stres exagerat și o reacție emoțională mai puternică de deprimare, anxietate sau furie. Acest proces cognitiv de distorsiune în negativ manifestat în cazul  evaluării gravității unui eveniment, poartă denumirea de catastrofare și reprezintă doar o particularitate a unui stil cognitiv implicat în evaluarea și reprezentarea divorțului. Modul în care evaluăm aversivitatea unui eveniment negativ, ceea ce ne spunem despre o situație (cum am exemplificat anterior – ”divorțul este cel mai grav lucru care mi se putea întâmpla”), determină intensitatea trăirilor emoționale și reacțiile comportamentale. În general, orice reacție la o situație de viață stresantă este considerată ca fiind determinată de prelucrările informaționale din mintea noastră declanșate de situație (David, 2006) printre care și evaluarea relevanței acesteia în raport cu scopurile noastre (fericirea, satisfacţia cu viaţa) și obiectivele celui implicat. Cu cât mai relevant evenimentul – cu atât mai puternice emoţiile. Dacă şi în ce măsură, ”catastrofăm” putem măsura şi corecta ulterior, fapt care va fi extrem de util într-o serie de alte situaţii de viaţă, întrucât unele caracteristici individuale, precum stilul cognitiv funcționează ca factori protectivi sau dimpotrivă, predispozanți la manifestarea emoțiilor negative în cazul tuturor situațiilor stresante din viață (Ellis, David și Lynn, 2010).

Acestea au fost doua dintre categoriile de particularități individuale care influențează modul în care ne raportăm la divorț ca eveniment de viață negativ. Despre ultimii factori care ne influențează modul în care procesăm un divorț vom vorbi în articolul de săptămâna viitoare.

Referințe:

  1. David, D. (2006). Tratat de Psihoterapii Cognitive și Comportamentale, Polirom.
  2. Montgomery, G., David, D., DiLorenzo, T. & Schnur, J. (2007). Response Expectancies And Irrational Beliefs Predict Exam-Related Distress, Journal of Rational Emotive Cognitive Behaviour Theraphy, . Author manuscript; available in PMC December 14. 25(1): 17–34. Doi: 10.1007/s10942-006-0029-y.
  3. Young, G. Klosko, J. Weishaar, M. (2003), Schema Therapy: A Practitioner’s Guide, Guilford Press, New York.

 

Divorțul – locul al III lea într-o ierarhie a evenimentelor traumatice dintr-o viață

Atunci când ne implicăm pasional într-o relație, nu avem neapărat în minte asumarea faptului că relația se poate și sfârși. În plus, căsătoria peste care apar investițiile și copiii nu se compară cu orice ”o relație”, ceea ce complică mult lucrurile în cazul unei despărțiri. Când te-ai căsătorit (prima dată), să fim sinceri, chiar ai crezut că veți rămâne împreună pe viață, altfel, de ce te-ai mai fi hotărât (în sfârșit) să te casătorești, când puteai rămâne, bine-mersi, ”într-o relație”? Asta face ca, mai ales în cazul primului divorț, deziluzia să fie mare. Uitându-ne în jurul nostru, am observat însă, că nu pentru toți ”arsura”, vorba lui Pink, pe care ți-o lasă un divorț este … de același grad. Întrebarea firească în cazul acesta este: Ce anume face diferența? De ce unii, ca să păstrăm analogia cu arsurile, se refac complet și fără urme iar alții se vindecă mult mai târziu și rămân cu cicatrici vizibile (cel puțin pentru un ochi avizat), pe toată viața? Vrem să știm, vrem să înțelegem, și pe cât posibil, dacă tot s-a întâmplat un divorț pe care nu-l mai putem schimba, să schimbăm ce putem schimba și să facem parte din categoria celor care se refac complet.

Where there is desire
There is gonna be a flame
Where there is a flame
Someone’s bound to get burned
But just because it burns
Doesn’t mean you’re gonna die
You’ve gotta get up and try

Pink

Tocmai pentru că … ”provoacă arsuri grave” divorțul se află pe cea de-a treia poziție, zic unii autori (Smith Barush, 2008), în ierarhia evenimentelor de viață negative care afectează sever starea de bine psihologic și fiziologic a indivizilor, după decesul unui apropiat și diagnosticarea cu o boală terminală. Eu am auzit în cabinet (și încă de două ori până acum) și replica: ”Da` de ce pe trei? Dacă moare nu e alegerea lui/ei să te părăsească … e mult mai greu de trăit cu ideea că ALEGE să renunțe la tine.”

Pentru că este important să știm ce ne ajută și ce nu ne ajută în cazul în care trecem printr-un divorț, cu articolul de față vom începe o serie de articole dedicate aspectelor care ne ajută și a miturilor care nu ne sunt neapărat utile legate de acest eveniment de viață negativ.

Divorțul trebuie mai întâi recunoscut rațional și explicit ca un eveniment cu impact considerabil asupra ta și mai apoi, depășit

Emoțiile negative (regretul, furia, deprimarea, neputința, teama de viitor), stresul cronic asociat căutării de soluții și ajustării financiare sau de imagine și rol în societate la care ne obligă dezmembrarea unei familii, tendința pe care o resimțim de revizuire tranșantă a tuturor ideilor proprii despre atașament romantic și relații (dar mai ales despre încredere și sens în viață), ”bătăliile emoționale mute” în interiorul familiilor și membrilor rețelei sociale comune cu fostul partener (care par să se simtă constrânși ”să aleagă între voi”), sau dificultățile de colaborare cu fostul partener în a ne pune de acord în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor comuni, toate acestea explică locul adjudecat de către divorț în ierarhia evenimentelor care răvășesc și rescriu considerabil coerența poveștii noastre de viață.

Nu toate aspectele enumerate mai sus intervin în cazul fiecărei persoane, dar acele elemente cu care ne confruntăm trebuie conștientizate cât mai rapid, în mod realist și explicit și trebuie să ne dăm voie să experiențiem suferința, revolta sau neliniștea (însemnând emoții negative ”funcționale”) pe care ne-o provoacă divorțul, ca parte din procesul de refacere. Asta ar înseamna să procesăm corect ce s-a întâmplat și să mergem mai departe. Dacă dimpotrivă, alegem negarea, plasarea responsabilității pentru divorț exclusiv în seama partenerului, justificarea tuturor acțiunilor noastre în locul asumării responsabilității revenite, distragerea atenției de la situația curentă sau reprimarea emoțiilor – toate acestea ne vor ține pe loc sau, mai rău, ne vor trage înapoi.

Așadar, indiferent de complicațiile pe care le presupune un divorț, odată conștientizată și recunoscută această ”bine-meritată-poziție” a divorțului între evenimentele care ne dau peste cap existența, spre binele nostru și al celor care depind de noi (în special copii), ar trebui să ieșim, mai devreme sau mai târziu, din faza de procesare emoțională a divorțului și să trecem la faza de reorganizare a propriei vieți după acest eveniment … Altfel spus … la Pink și la îndemnul ei: ”doar pentru că te-ai fript (vorba românului, altfel Pink rămâne la ideea că suferi) nu înseamnă că vei muri, trebuie să te ridici și să încerci din nou”.

Dar aici e dilema: unii trec peste mai devreme, alții mai târziu și alții prea târziu (if ever)

Multe studii de specialitate scot în evidență în mod direct, legătura dintre divorț și o serie de tulburări emoționale precum instalarea sau accentuarea depresiei, a distimiei[1], fobiei sociale, abuzului de alcool și droguri etc. Cantor și Slator (1995) au evidențiat faptul că rata suicidului este mai ridicată în urma divorțului decât în urma oricărui alt eveniment din viața adultă.

Ce anume face diferența între cei care își revin mai rapid după un divorț și cei care își revin mai lent sau incomplet?

Chiar și ca psihologi, am fi tentați să răspundem la întrebarea de mai sus analizând factori precum: motivele despărțirii și cum anume s-au despărțit cei doi, existența altei relații la momentul despărțirii, caracteristicile relației (satisfacția pe parcursul relației, atașamentul față de fostul partener), alți factori conjuncturali ca de exemplu, cine a fost inițiatorul divorțului, durata relației și mărimea investițiilor comune (materiale, emoționale și profesionale), existența copiilor rezultați din relație, reușita punerii de acord în creșterea copiilor etc. Multe studii de specialitate s-au concentrat pe analiza acestor factori în ultimele trei decenii și o fac în continuare. Dar nu obțin rezultate definitive (vezi și articolul 3 mituri despre divorț) și mai ales, nu obțin rezultate care să își demonstreze eficiența în practica clinică.

Ei bine, ceea ce diferențiază în cea mai mare măsură, persoanele care își revin cu succes după un divorț de cele care nu reușesc acest lucru se află încă inclus în acel ”etc.” și constă în câteva caracteristici personale. Oricât de importante ni s-ar părea, aflându-ne într-un divorț și comparându-ne cu alții, diferențele de conjunctură ale divorțurilor, studiile realizate pe sute de cupluri care au trecut prin divorț au demonstrat că aceste particularități ale relației și ale despărțirii sunt de fapt, nu foarte relevante și nu reușesc să explice diferențele dintre cei care înregistrează rezultate mai bune la ajustarea psihologică post-divorț și cei care nu reușesc să-l depășească (Rhoades et al., 2011 etc.). (Pentru argumentarea irelevanței acestor factori vezi articolul ”3 mituri despre divorț”. Articolul de față face parte dintr-o serie dedicată divorțului.) De ce? Nu din cauză că nu ar fi suficienți indivizi pe care îi afectează factorii enumerați, ci datorită faptului că numărul celor care reușesc prin caracteristicile personale (cognitive, emoționale sau de personalitate) să treacă peste cele mai nefavorabile condiții de divorț și al celor care, deși ar avea premise de conjunctură mult mai favorabile să își revină complet și rapid după divorț nu își revin, este atât de mare încât schimbă adevărurile în care credeam cu certitudine până acum, și ne împiedicau mental să progresăm rapid către o vindecare completă.

Prima lecție: înlocuiește convingerile despre divorț care nu te ajută!

De ce anume credințele noastre sau ”ce știm despre divorț” ar acționa ca o frână în procesul de vindecare emoțională? Dacă ne imaginăm că niște conjuncturi exterioare (pe care nu le-am putut controla și nu se află nici în prezent sub controlul nostru) vor determina măsura în care vom ieși ”șifonați” vs. „mutilați” din acest divorț, vom avea sentimentul că ne lipsește controlul asupra a ceea ce facem și cum ne simțim. În realitate, dacă nu credem în mituri care nu ne folosesc, și nu punem situația pe seama unor cauze externe controlului nostru, avem șansa de a ieși perfect echilibrat psiho-emoțional (poate și cu un plus de … ceea ce psihologii numesc ”creștere post-traumatică”) prin cunoașterea și controlarea activă a unor factori personali extrem de relevanți în refacerea post-divorț, dar prea puțin cunoscuți majorității celor care trec printr-un divorț. Într-o exprimare mai plastică, dacă crezi în mituri despre factori dincolo de controlul sau puterea ta, ”predai controlul” asupra situației, asupra propriei vieți și plutești în derivă cu sentimentul că n-a ținut de ceea ce tu puteai controla când ai putea printr-o profeție autoîndeplinită, a faptului că ține de tine, știi, poți și vrei, deci vei ieși cu fruntea sus să și ajungi să ieși cu fruntea sus și reorganizându-ți propria viață la un alt nivel. În realitate, nu factorii exteriori sunt cei mai relevanți în cazul unui divorț ci modul în care unele caracteristici personale foarte relevante în cazul despărțirii (stilul de atașament, scheme cognitive specifice) interacționează cu alte caracteristici personale mai generale relevante în cazul tuturor evenimentelor de viață. Acestea din urmă dictează modul în care interpretăm și evaluăm situațiile în care ne aflăm și cum le trăim, și conduc în absența auto-controlului activ, de cele mai multe ori pe termen scurt și mediu la un rezultat negativ în ceea ce privește starea noastră de spirit. Cele mai relevante caracteristici personale în cazul refacerii psihologice post-separare sunt:

(1) modul în care ne reprezentăm mental relațiile romantice și așteptările emoționale pe care le avem de la o relație (tipul de atașament) determină tipul de reacții emoționale și comportamentale post-despărțire;

(2) modul în care percepem și ne raportăm la situațiile de abandon, lipsa susținerii și a afecțiunii, percepția sentimentului de dreptate, neîncredere/abuz etc. (schema de abandon, schema de deprivare emoțională, schema de dreptate, de neîncredere/abuz);

(3) modul în care interpretăm mental o situație și cum o evaluăm (cât de gravă ni se pare) (schema de catastrofare), determină tipul de reacții emoționale și comportamentale și intensitatea lor;

(4) sentimentul lipsei de control asupra factorilor care contează în reorganizarea post-separare (locusul de control, stilul atribuțional, profețiile autoîndeplinite) influențează suferința și stresul emoțional dar și reacțiile comportamentale și mobilizarea pentru acțiune către reorganizarea propriei vieți

A doua lecție: află ce tip de atașament prezinți și acționează în consecință!

(1) Aproape toate studiile recente (Rhoades et al., 2011; Sbarra și Ferrer, 2006 etc.) se pun de acord asupra faptului că stilul de atașament prezentat de o persoană reprezintă factorul personal ce explică cea mai mare parte din diferențele între persoanele care își revin mai ușor dintr-un divorț și altele care par să nu mai găsească ieșirea din capcana emoțională post-divorț. Modul în care ne reprezentăm mental relațiile romantice și așteptările emoționale pe care le avem de la o relație reprezintă caracteristici ce definesc în mare parte tipul/stilul de atașament. În sens mai larg, stilul de atașament cuprinde modul în care percepem relațiile, rolul nostru și așteptările avute de la ceilalți, reacțiile emoționale și comportamentale pe care le avem în situațiile în care relațiile se află în pericol sau noi avem nevoie de suport. Acestea rezultă în urma unei anume istorii de viață și experiențe de atașament avute anterior, chiar în perioada îngrijirii timpurii de către proprii părinți (Fraley și Shaver, 2000).

Persoanele care prezintă așa-numitul stil de atașament anxios sau preocupat de atașament (nu există din pacate un mod mai fericit de a vă da vestea asta, așa că ”o spunem cum este”:) prezintă dificultățile cele mai ridicate și vor resimți manifestările cele mai problematice post-divorț, deci trebuie să se mobilizeze cel mai mult să facă față dificultăților care îi așteaptă. O dată ce în sfârșit, știi de ce pentru tine e mai greu, și știi ce ai de făcut, chiar dacă știi că ai mai mult de lucru decât au alții, măcar te mobilizezi să faci ceea ce trebuie. Fără a intra în detalii care presupun un spațiu mai larg pentru a le prezenta: persoanele care prezintă stil preocupat de atașament își super-activează o serie de mecanisme ce le conferă un risc mai prelungit către suferință și lipsă a echilibrului emoțional, manifestate concret uneori prin preocuparea mentală continuă în legătură cu ceea ce s-a întâmplat și confuzia în legătură cu pierderea relației, comportamentul de căutare frecventă a partenerului, o combinație între furie și iubire ce pot reflecta un anumit nivel al dezorganizării emoționale și o lipsă a reglajului emoțional (Sbarra și Ferrer, 2006). La acestea se pot asocia o stimă de sine instabilă și supradependența de aprobarea celorlalți (Bartholomew și Horowitz, 1991; Park, Crocker și Mickelson, 2004) ambele cu același tip de impact asupra stării emoționale post-divorț.

Știi ce stil de atașament prezinți? Poți afla parcurgând chestionarul lui Fraley aici https://www.psychologytoday.com/tests/relationships/relationship-attachment-style-test sau citind cartea Stilurile de atașament (Levine și Heller, 2010) disponibilă și în limba română.

Următorii plasați în ”topul” celor care sunt ușor dezavantajați sub aspectul modului în care suportă divorțul, sunt persoanele care prezintă un stil de atașament evitativ – în special datorită unor caracteristici precum obișnuința de a face față unor evenimente negative din viața lor în mod solitar, fără suport din partea celor apropiați (cu sau fără să apeleze pe termen scurt la alcool, substanțe sau alte mecanisme de a face față situației mai mult sau mai puțin funcționale), preferința pentru suprimarea emoțiilor și distragerea atenției, viziuni negative despre natura umană (Collins și Read, 1990), descrieri negative ale partenerului (Feeney și Noller, 1991) sau așteptări negative (Baldwin et al.,1993), dar și atribuiri negative de comportament indezirabil din partea partenerului (Collins, 1996). În cazul lor, chiar dacă studiile arată că nivelul de distres (emoționalitate negativă) înregistrat în cazul unui divorț e mai redus decât în cazul celor care prezintă atașament anxios, consecințele pe termen mediu și lung sunt, de fapt, cele mai problematice. Aceștia sunt mai predispuși către a nu rezolva și depăși cu adevărat divorțul niciodată, ci mai degrabă de ”a-l suprima”, de a-i micșora relevanța în mod artificial, odată cu relevanța atașamentului romantic în sine (dacă în mod artificial ne alimetăm ideea că ”este neimportant pentru a fi fericit să fii într-o relație” nici pierderea ei nu mai pare o catastrofă, ”important este să nu te atașezi de altcineva, să fii independent”), cu consecințe asupra predispoziției ulterioare de a se mai angaja într-o relație romantică ce presupune încredere, implicare activă și atașament. Un viitor partener romantic cu un stil de atașament echilibrat poate găsi această atitudine rece și distantă, ce ar putea demonstra incapacitate de a te implica și nu se gândește că ar putea fi un mecanism de apărare defectuos.

Cei mai bine plasați în cursa pentru procesarea rapidă și eficientă a unui divorț, sunt cei care prezintă un stil de atașament sigur (cunoscut și sub denumirea de securizant). În cazul lor, reprezentările despre ei înșiși, manierele în care se sprijină pe suportul rețelei sociale, raportarea lor mentală la relații romantice și la parteneri îi determină să manifeste mai puține emoții negative sau stres, să își gestioneze mental corespunzător raportarea la noua stare de lucruri și să își reorganizeze sănătos propria viață emoțională.

Faptul că prezinți un tip anume de atașament și că atașamentul reprezintă o caracteristică mai degrabă stabilă de-a lungul vieții (există însă și studii care susțin posibilitatea modificării lui de-a lungul vieții), nu înseamnă că nu poți conștientiza care sunt particularitățile din stilul de atașament care nu te ajută și trebuie să acționezi tu depunând efort în sensul compensării sau corectării acestora. Nu este nevoie de un stil de atașament diferit ca să poți controla ieșirea cu bine dintr-un eveniment precum divorțul. Este suficient să știi clar cu ce te confrunți, ce te ajută din stilul de atașament și ce nu te ajută. Poți înțelege ce tip de manifestări te așteaptă post-divorț având un stil anume de atașament și să îmbunătățești autoreglarea emoțională, poți descoperi și înțelege ce stil de a face față (stil de coping) preferi. Astfel, dacă e dovedit științific că acest stil ajută mai puțin, poți să acționezi în sensul modificării mecanismului de coping și în general, în direcția îmbunătățirii rezultatului, poți să-ți modifici în mod activ unele raportări la trecut, la relații și să-ți modifici în viitor unele cerințe legate de un partener romantic. Toate acestea au și o contribuție în a te ajuta să procesezi corespunzător situația în care ești după despărțire. Poți înțelege de asemenea, ce mecanisme de atașament supra-activezi și să ”ridici piciorul de pe accelerație”, ce factori personali îți sporesc sau prelungesc riscul sau predispoziția către suferință și poți să îți îmbunătățești auto-reglajul emoțional sau tehnicile de a face față crizelor sau distresului prelungit. Dacă ți se pare prea ramificat și confuz procesul pentru a-l parcurge singur mergi la un psiholog care să preia rolul de coordonator și antrenor până la ieșirea din labirintul cognitiv și emoțional. Oricum pe capul tău rămâne ”all the heavy lifting”, dar cel puțin ”pe locul șoferului” poți să pui pe altcineva, care să poată fi, în plus, și tras la răspundere ulterior pentru rezultat . Poți testa la un cabinet, independent de stilul de atașament, ce tip de ajustare psihologică la despărțire ai și care-ți sunt dimensiunile critice, ce tip de mecanisme de a face față preferi și dacă sunt eficiente, cât de mare e nevoia de relații apropiate și cât de mult folosești rețeaua socială în a face față evenimentelor de acest tip și multe alte caracteristici personale pe care le vom dezvolta în articolul de săptămâna următoare.

Psiholog clinician și psihoterapeut Simona Mălăescu

 

    • O stare generală în care apar unele simptome depresive, mult mai puțin severe dar persistente, în care per ansamblu, majoritatea zilelor ești mai degrabă trist decât vesel dar care se întinde pe o durată mult mai lungă de timp (peste doi ani). Datorită alterării considerabile a stării de bine emoțional pe o durată prea mare de la evenimentul negativ este considerată tulburare emoțională relevantă clinic.

Referințe:

    • Baldwin, M. W., Fehr, B., Keedian, E., Seidel, M., & Thompson, D. W. (1993). An exploration of the relational schemata underlying attachment styles: Self-report and lexical decision approaches. Personality and Social Psychology Bulletin, 19, 746–754. Doi:002205IJ/88/J00.75.
    • Bartholomew, K., Horowitz & B. Leonard M. (1991). Attachment Styles Among Adults: A Test of a Four-Category Model, Journal of Personality and Social Psychology, 61:2, 226-244. 0022-3514/91/S3.00
    • Cantor, C. H., & Slator, P. J. (1995). Marital breakdown, parenthood, and suicide. Journal of Family Studies, 1, 91–102.
    • Collins, N. L., & Read, S. J. (1990). Adult attachment, working models, and relationship quality in dating couples. Journal of Personality and Social Psychology, 58, 644–663.
    • Feeney, J. A., & Noller, P. (1991). Attachment style and verbal descriptions of romantic partners. Journal of Social and Personal Relationships, 8, 187–215.
    • Fraley, Ch. & Shaver Ph. (2000). Adult Romantic Attachment: Theoretical Developments, Emerging Controversies, and Unanswered Questions. Review of General Psychology, 4(2):132-154. Doi: 10.1O37//1089-2680.4.2.132.
    • Levine A., Heller, R. (2010). Stilurile de ataşament. O nouă teorie a ataşamentului. Cum să găseşti şi să păstrezi o relaţie de cuplu fericită, ASCR, Cluj Napoca.

Park, L. E., Crocker, J., & Mickelson, K. D. (2004). Attachment Styles and Contingencies of Self-Worth., Personality and Social Psychology Bulletin, 30, pp.1243-1254.

    • Rhoades, G., Kamp Dush, C., Atkins, D., Stanley, S., Galena K., & Markman, H. (2011). Breaking Up Is Hard to Do: The Impact of Unmarried Relationship Dissolution on Mental Health and Life Satisfaction. Journal of Family Psychology, 25 (3): 366–374. DOI: 10.1037/a0023627.
  1. Sbarra, D. A., & Ferrer, E. (2006). The Structure and Process of Emotional Experience Following Nonmarital Relationship Dissolution: Dynamic Factor Analyses of Love, Anger and Sadness. Emotion, 6(2):224–238. Doi: 10.1037/1528-3542.6.2.224.
  2. Smith Barusch, A. (2008). Love Stories of Later Life A Narrative Approach to Understanding Romance, Oxford University Press. 199.

 

De ce depresivii iartă și uită mai greu?

Există oameni care atunci când se confruntă în viață cu evenimente negative mai întâi suferă, apoi le ia un anumit timp să înțeleagă conjunctura sau de ce oamenii buni pot să facă totuși lucruri rele. Când au înțeles, reevaluează impactul negativ a ceea ce li s-a întâmplat,  ”reetichetează” evenimentul ca fiind mai puțin negativ decât l-au trăit inițial și îi dau altă semnificație la scara existenței proprii. Majoritatea dintre noi realizăm acest șir de operații doar parțial conștient și voluntar, mai degrabă pentru că așa ne-am obișnuit din vremea când ne împingeau copii din echipa adversă, cădeam, ne juleam genunchii și se rupeau pantalonii și ne mai și pedepseau părinții să nu ieșim la joacă o săptămână pentru asta.

În cazul evenimentelor de mai mare amploare, reușim această succesiune de operații dacă depunem un efort conștient și voluntar îndreptat în direcția ”depășirii” unei întâmplări și ne ajută să vedem viața ca o înșiruire de evenimente pozitive și negative a căror frecvența, pondere și natură nu avem cum să o cunoaștem și acesta e un lucru firesc. Cum zicea un rapper: ”The bad thing in life is like the telephone: When is ringing, pick-up the receiver. When it stopped, put down the receiver and carry on!”

Nu tuturor oamenilor însă le reușește această ”procesare” corespunzătoare a unui eveniment și a responsabilității celor implicați – inclusiv iertarea acestora din urmă. Există și oameni care par ”să nu mai treacă peste” anumite evenimente și peste resposabilitatea morală sau de altă natură a celor care le-au declanșat. O parte dintre aceștia au o explicație mai solidă pentru dificultățile pe care le au de surmontat în procesarea evenimentelor negative survenite în viața lor și a responsabilității celor implicați. Este vorba despre cei ce suferă de depresie, și asupra paricularităților lor de funcționare congnitivă în astfel de situații, ne vom concentra în continuare. Sperăm că odată cunoscută acestă problematică, vor fi mai motivați în efortul lor de a-și înțelege suferința, de a compensa conștient și voluntar aceste neajunsuri și drept urmare, se vor ajusta mai adaptativ la evenimentele negative din viața lor.

Am mai vorbit anterior, dacă vă amintiți, despre maniera în care persoanele care suferă de depresie percep deformat în sens negativ anumite evenimente și implicit, evaluează importanța sau gravitatea unui eveniment petrecut în viața lor ca fiind mai grav, mai dureros și cu impact mai amplu decât ar fi perceput de către altă persoană. Acest fapt se întâmplă parțial datorită adversivității în sine a evenimentului și parțial datorită interacțiunii acestui eveniment cu o caracteristică (schemă cognitivă) a stilului de gândire depresiv. Această schemă cognitivă (ce cred oameni despre gravitatea unui eveniment și cum îi apreciază impactul în viața lor) poartă un nume și poate fi, în consecință, evidențiată de testele psihologice – schema cognitivă de catastrofare (Engl. Badness).

Cel mai important aspect, pe termen lung, în maniera în care depresivii percep și își reprezintă mental un eveniment negativ (și implicit contribuția altor persoane în producerea lui), îl constituie poate faptul că reevaluarea ulterioară a evenimentului după codarea în memorie a semnificațiilor negative aferente acestuia este blocată sau foarte slabă (Beck, 2008). Ce înseamnă asta? Persoanele neafectate de depresie reevaluează la anumite periode de timp, experiențele negative prin care trec și le (mai) procesează într-o manieră cât mai constructivă cu putință în situația dată. Drept rezultat al acestor reevaluări, aceștia modifică semnificația pe care au atașat-o inițial evenimentelor (și mai ales, contribuției persoanelor implicate) într-una mai puțin gravă, care poate ne determină să fim mai rezistenți și care provoacă mai puțină suferință emoțională. În principal este vorba atât despre reevaluarea intenționalității acțiunilor persoanelor implicate, despre valoarea didactică în anasamblu a unui astfel de eveniment la scara unei existențe umane, cât și despre rezistența fizică și psihică pe care constatăm că o avem cu ocazia acestor evenimente. În plus, găsim utile aspectele pe care le aflăm despre noi înșine și despre alții  cu ocazia producerii acestor evenimente, precum și înțelegerea modului în care funcționează oamenii în anumite circumstanțe extreme sau nefavorabile etc.

În cazul persoanelor suferind de depresie această reevaluare este foarte slabă dacă nu chiar inexistentă. Drept urmare, nu puține sunt persoanele care par ”să nu mai treacă peste” ceva (evenimente de mică sau mare amploare în aceeași măsură) precum dispariția din viață a unui apropiat, evenimente traumatice ale copilăriei sau adolescenței dar și despărțiri sentimentale, infidelități, simple certuri, indiscreții etc. În absența acestei re-examinări a situației și a contribuției celor implicați, urmată de revizuirea severității semnificației atașate acelui eveniment după ce a trecut un anumit interval de timp, nu se atenuează nici suferința și nici premizele în care se produce iertarea celor implicați nu se întrunesc. Așadar pentru persoanele depresive, atât suferința emoțională rezultată cât și impactul cognitiv al evenimentelor de viață sunt mult mai ridicate.

În căutarea unei explicații structurale sau funcționale, ar trebui să ne amintim descrierea dintr-un articol anterior: Persoanele depresive prezintă o reactivitate mai ridicată a unei părți componente a creierului denumită amygdală. Dacă indivizii care prezintă o amygdală super-reactivă sunt în același timp purtătorii variantei scurte a genei răspunzătoare de transportul eficient al serotoninei aceștia vor realiza  cele mai puternice deformări negative (Munafo et al., 2008). Întrucât amygdala este responsabilă pentru evaluarea negativității unui eveniment, în cazul persoanelor suferinde de depresie, amygdala exagerează natura negativă a acestora şi automat, dictează axei hipotalamo-pituitar-adrenală (HPA) secreția unei cantități mai mari de cortizol. De-a lungul timpului, repetându-se sistematic această supra-secreție, se ajunge la hipercortizolemie, responsabilă la rândul ei pentru realimentarea depresiei. Interpretarea negativă repetată a evenimentelor de viață și atașarea unei semnificații profund negative la înregistrarea acestora în memorie, au un impact suplimentar asupra axei HPA și pun în mișcare ciclul descris anterior implicând sistemul serotoninergic super-reactiv și conducând, drept consecință, la depresie (Beck, 2008).

Spre deosebire de depresivi, persoanele care prezintă o reactivitate mai redusă a amygdalei, combinată cu o activitate a sectorului orbito-frontal mai ridicată, atenuează evaluarea negativă a unui eveniment negativ din viața lor, deci procesează mai bine și se împacă mai bine cu rezultatul acestora (Johnstone et al., 2007). Altfel spus, majoritatea persoanelor procesează cognitiv și emoțional evenimentele negative de viață prin intermediul unor reevaluări și atenuări de semnificație negativă, aidoma unui sistem imunitar care vindecă de la sine rănile fizice atât timp cât ele nu depășesc un anumit prag de severitate al afectării organismului, constituind, ca sa menținem analogia, un fel de ”sistem imunitar sufletesc” sau emoțional. Persoanele depresive prezintă dimpotrivă, tocmai o amygdală mai reactivă și o activare mult mai slabă în cortexul orbito-frontal care moderează intensitatea unor activări ale amygdalei. În cazul persoanelor afectate de depresie în absența acestor mecanisme de re-analiză, de raportare diferită la evenimentele trecute și transformarea lor în experiență (adică tocmai viitoare bază de date conținând soluții pentru rezolvarea de probleme), aceste ”răni sufletești” rămân deschise,  nevindecate. De-a lungul vieții se acumulează răni noi, iar efectul însumat al ”durerii sufletești” percepute la nivel subiectiv, provenită de la toate aceste ”răni” este în mod evident, mai mare,  depășind totodată și capacitatea de a face față a ”sistemului imunitar emoțional” dând naștere la ”cangrene” care evaluează în negativ până la extincția individului.

Acestă analogie cu sistemul imunitar uman sperăm că oferă o reprezentare cel puțin suficient de plastică, a consecințelor neprocesării corespunzătoare a evenimentelor de viață negative. Amygdala este oricum responsabilă și pentru evaluarea, selecția și stocarea în memorie a evenimentelor care au încărcătură emoțională, drept urmare, atunci când activitatea acesteia este perturbată, o serie de consecințe decurg de aici și în privința stocării în memorie. Acest fapt explică foarte bine și de ce retrăirea mentală a unui eveniment negativ din viața lor (și obișnuiesc să facă asta mult mai frecvent decât indivizii clinic sănătoși), datorită absenței reevaluării și atenuării semnificației negative pe care această reexaminare ar aduce-o, produce de-a lungul vieții, aceeași suferință nemodificată în intensitate. Drept urmare, pe măsură ce aceste experiențe negative în mod inevitabil, se pot acumula odată cu înaintarea în vârstă, suferința emoțională crește și indivizii în cauză dezvoltă încă din faze timpurii ale depresiei, o suprasenzitivitate și sensibilitate la suferință, trăind suferințe de amploare exagerată (Johnstone et al., 2007).

Recapitulând:

  • Depresivii percep evenimentele de viață negative ca fiind mai severe și trăiesc suferința emoțională provocată de acestea cu o mai mare intensitate decât restul oamenilor;
  • Ei prezintă o capacitate redusă, dacă nu chiar inexistentă, de a reevalua ulterior negativitatea unui eveniment anterior din viața lor, de a-l reeticheta ca fiind mai puțin negativ și ai conferi alte semnificații;
  • La producerea unui nou eveniment negativ similar, suferința emoțională provocată de acesta se suprapune peste suferința anterioară nediminuată;
  • Depresivii rememorează și retrăiesc mult mai frecvent evenimentele negative din viața lor fără a le reevalua;
  • De-a lungul vieții, la producerea mai multor evenimente negative, acumularea (și ”suprapunerea” sau ”însumarea intensităților”) suferinței emoționale curentă și anterioare determină și ulterior întrețin, o suprasenzitivitate și sensibilitate la suferință, trăind practic suferințe mult mai mari în legătură cu același tip de eveniment.
  • Aspectele enumerate anterior se accentuează cu fiecare eveniment negativ care se produce într-un cerc vicios, accentuând suferința.

 

Aceleași mecanisme și evaluări care se aplică situațiilor, se aplică bine-înțeles, și persoanelor care le-au declanșat sau au fost implicate. Așadar, mecanismele de reevaluare slabe sau absente vor constitui pentru depresivi, o provocare suplimentară atunci când va trebui să îi iertei pe cei ce le-au greșit foarte rău (mai ales că ”rănile lor sunt veșnic vii” și senzația aceasta nu îi ajută deloc în a reconsidera gravitatea unei acțiuni sau responsabilitatea unei persoane). Ce altceva rămâne de făcut? În absența unei re-evaluări, pentru că se înregistrează dificultăți tocmai la propagarea și implementarea comenzii de a reevalua și a ierta, dinspre control spre bază, nu le rămâne decât să se conducă după o comandă automată, un imperativ mai presus de orice. Această comandă în prima fază, până vor ieși din acest mod de a funcționa, ar trebui să se asemene unei hotărâri arbitrare, un comandament superior atât voinței cât și înțelegerii unui depresiv, de tipul: iert pentru sănătatea mea psihologică, pentru a nu mă înverșuna, pentru a nu deveni plin de amărâciune, resentimente și dispreț pentru oameni. Iert pentru a nu deveni un om urât, pentru a nu mă afla într-o postură în care nu mă (mai) recunosc sau o persoană și cu care nu mă identific etc. Persoanele cu un nivel de trăire religioasă mai ridicat au un avantaj. Avantajul de a spune: iert pentru îndemnul lăsat de Hristos, și modelul de comportament pe care l-a oferit și ne-a îndemnat Hristos și pentru că greșeala celui ce mi-a greșit a fost deja răscumpărată de Hristos. Atunci când faci ceva din respect și pentru altcineva, o entitate superioară mai ales, parcă e mai ușor să ierți. Dacă nu poți (încă) să îți spui asta, și chiar simți că nu poți ierta, cred că pe moment orice altceva care te mobilizează să lupți cu asta, chiar dacă nu e cea mai nobilă cauză de pe lume, e binevenită.  Mai apoi va trebui, într-adevăr, să rafinezi această iertare asigurându-te că nu rămâi într-o confuzie a iertării cu multe alte situații care nu reprezită iertarea pe care le vom trece în revistă în finalul articolului.

Ca și când nu ar fi fost suficient pentru depresivi, alte câteva obstacole se interpun în calea spre iertarea celor ce le-au gresit, și anume:

– Depresivii prezintă standarde morale (implicit și auto-impuse) foarte ridicate și un simț foarte ascuțit al corectitudinii fapt pentru care sunt percepuți de cei din jur ca fiind ”jusțițiari” și ”judgemental-i”. În aceste condiții, să facem exercițiul de imaginație: cât de ușor le este  depresivilor să înțeleagă de ce, dacă ei se comportă moral și atent să nu rănească pe cei din jurul lor, alții se comportă mult mai discreționar și complet neatenți la suferințele pe care le provoacă acțiunile lor în rândul semenilor?;

– Prezintă o gândire dihotomică sau de tip ”alb și negru„/”totul sau nimic” – deci oamenii și acțiunile lor sunt rareori percepuți cu nuanțate flexibile între ”bun vs. rău”. De asemenea, etichetează foarte ușor oamenii pe baza unor acțiuni, deci aceia care le greșesc rareori sunt percepuți de către aceștia drept ”oameni, în esența buni, care au făcut în anumite circumstanțe, fapte cu adevărat rele”;

– În cazul persoanelor care prezintă depresie sunt prezente anumite excese precum autocritică, nemulțumire, comportamente negative sau pedepse pentru ceilalți (Leahy și Holland, 2010). Acestea interacționează cu alte caracteristici ale stilului cognitiv depresiv din categoria gândurilor automate, precum cea a ”focalizării pe judecată”, ”a săritului la concluzii”, a ”standardelor exigente”, a ”etichetării” celorlalți.

Este ușor de înțeles cum toate aceste excese și particularități nu sunt, în cazul depresivilor, cel mai favorabil punct de start în iertarea celor ce le-au greșit. Cu toate acestea, cum sugeram anterior, este important în prima fază să se sară peste etapa înțelegerii comportamentului celor care ne aduc prejudicii  și să nu ne mai gândim cum lumea ar fi un loc mai bun și mai fericit dacă ei ar înceta să facă aceste gesturi, și se trece direct la aplicarea unei comenzi arbitrare de a ierta. Orice motiv e bun dacă funcționează și ne mișcăm din punctul blocajului către o rezoluție (fie ea și de slabă calitate inițial). E important să ne comportăm ca și când i-am fi iertat, ca și cînd i-am fi înțeles, să facem lucrurile ca și când am fi ajuns deja la iertare și împăcare și asta va accelera procesul de iertare propriu-zis). E bine și dacă nu suntem foarte convinși sau convingători. Fake it until you make it!

Oamenii, atunci când în mod rational au ajuns la concluzia că au fost tratați nedrept, iartă în momentul în care în mod conștient și voluntar abandonează resentimente și reacții asociate acestora (la care au dreptul), și se străduiesc să răspundă celui ce le-a greșit în baza principiului moral al binefacerii, care poate include compasiune, apreciere sau valoare necondiționată, generozitate și afecțiune morală (la care, cel care a greșit, prin natura actului sau a actelor care au produs suferință, nu are dreptul)(PsychologyTools.com)   

La un moment dat, când suntem pregătiți să le înțelegem celor ce ne-au greșit neputința, egoismul sau dimpotrivă, lașitatea – chiar și repetată – le înțelegem și mai mult slăbiciunile (uneori fiindu-ne chiar milă), conștientizăm consecințele pozitive ale iertării și așa-numita creștere post-traumatică ce vine aproape totdeauna după un eveniment negativ corespunzător procesat. Dar ca să ajungem să trăim aceste consecințe pozitive trebuie să fi iertat măcar o dată ceva cu adevărat grav, semnificativ. Alternativa, dacă nu suntem pregătiți, va fi să facem un pas înapoi și să ni se pară în continuare nedrept (ceea ce e adevărat), că noi nu producem evenimente negative în viața celorlalți, atunci de ce trebuie să fim ținuți pe loc sau să regresăm, dacă noi suntem corecți și  morali? Problema este că ar trebui să simțiți cum raționamentul acesta cu ”e nedrept” vă blochează în acest punct, în care tot ruminați în legătură cu asta fără niciun rezultat. Veți sta pe loc pentru că aceasta reprezintă o lecție de învățat, o probă de trecut în a deveni o versiune mai bună a propriului eu. Dumneavoastră decideți pentru cât timp. Iertarea e uneori o simplă chestiune de alegere personală. Alegerea de a merge mai departe. Nu atât datorită argumentelor, ci doatorită alternativei. Dacă medităm la cele de mai sus, poate economisim timp. Timp din viața noastră. Timp petrecut într-o zonă gri, destul de gri, a unei indecizii, a unei nerenunțări la ceea ce, vi se poate părea a fi ”principiile mele”. Uneori trebuie să analizăm îndeaproape și să vedem ce valoare funcțională au. S-ar putea să constatăm că sunt înălțătoare dar neadaptative. Însăși Marsha Linehan, un alt strălucit psiholog dedicat muncii sale cu experiențe directe cu aceste provocări spunea: ”Am încetat să am dreptate și am început să fiu fericită”.

  Dacă v-am convins și vă veți apuca de a exersa serios iertarea, la un moment dat veți fi tentați să verificați dacă ați ajus acolo sau ce ar mai fi de rafinat. În fazele finale ale procesării unui eveniment și iertării celor implicați, iertarea se va desăvârși dacă verificăm și ne asigurăm că nu ne aflăm în una dintre fundăturile descrise mai jos în locul iertării. Când am verificat și am corectat eventual, ceea ce ar fi fost de corectat, și nu ne aflăm în aceste zone neproductive ale reconcilierii, este foarte probabil să fi desăvârșit iertarea. Pentru că le-am tradus de ceva timp în limba română pentru PsychologyTools voi încheia reproducând viziunea autorilor despre ceea ce nu reprezintă iertarea (în forma ei finală). (Dar nu uitați că pentru început chiar și rezultate intermediare și aproximate sunt bune):

Iertarea nu constă în: a scuza, a grația sau în îngăduință; nu constă în a tolera sau a scuza, în reconciliere (a vă întâlni cu acea persoană, dar fără a o fi iertat încă), în justificare (nu este necesar să ajungem să considerăm că acțiunea celor ce ne-au greșit a fost îndreptățită pentru a desăvârși iertarea, dimpotrivă, tocmai pentru că acțiunea a fost nedreaptă, iertăm, facem acest gest generos). A ierta nu înseamnă să uităm (a uita te face vulnerabil la a fi din nou victima aceluiași tip de nedreptate), și poate cel mai important: nu înseamnă a lăsa timpul să vindece rana pentru că iertarea reprezintă mai degrabă un proces activ decât unul pasiv. A ierta nu înseamnă doar a abandona resentimentele (poate că am lăsat la o parte resentimentele dar încă nu am iertat) sau a avea sentimente pozitive (putem să avem sentimente positive în ceea ce privește o persoană și totuși să nu o fi iertat). A ierta nu se limitează la a spune te iert” (poți ierta și fără să folosești exact cuvintele respective). A ierta nu înseamnă doar a lua decizia de a ierta (poate implica o decizie, dar a ierta reprezintă un proces care presupune timp). A ierta nu este echivalent cu o rapidă reparare (a ierta presupune timp, iar progresul în această direcție poate fi fluctuant), nici cu a accepta ceea ce s-a întâmplat (putem accepta faptele sau datele concrete ale unor evenimente fără să iertăm, a accepta aceste aspecte face parte din iertare dar nu orice tip de acceptare reprezintă iertarea). A ierta nu echivalează cu a merge mai departe (putem decide să mergem mai departe fără să privim înapoi, și fără să iertăm) sau cu a accepta ceea ce s-a întâmplat știind că Dumnezeu îl/îi va pedepsi (această abordare se centrează mai degrabă pe dreptate decât pe iertare). A ierta nu înseamnă a spune ”Am satisfacția de a nu fi lăsat ca actele acelei persoane să mă afecteze sau să ajungă la mine spre a obține absolvirea”. Și nu în ultimul rând, iertarea nu echivalează cu a-i reaminti celeilalte persoane cea făcut pentru a conștientiza cât mi-a greșit” (aceasta reprezintă o formă de răzbunare, și de a utiliza trădarea sau injustețea comisă de către celălalt drept o armă) (PsychologyTools.com).

Psiholog clinician și psihoterapeut Simona Mălăescu

Referințe: Beck, A.T. (2008), The Evolution of The Cognitive model of Depression and Its Neurobiological Correlates, American Journal of Psychiatry, 165:969-977.

Johnstone, T, van Reekum, C.M., Urry, H.L. Kalin, N.H., Davidson, R. (2007),  Failure to regulate: countrerproductive recruitment of top-down prefrontal-subcortical circuitry in major depresion. Journal of Neuroscience, 27: 8877-8884.

Leahy, R., Holland, S. (2010), Planuri de Tratament și Intervenții pentru depresie și anxietate, Editura ASCR, Cluj Napoca.

Munafo, M., Brown, S., Hariri, A. (2008) Serotonin transporter (5-HTTLPR) genotype and amigdala activation: a meta-analysis, Biological Psychiatry, 63: 852-857.

***** PsychologyTools.com.

Despărțirile romantice în adolescență și depresia

În rândurile adulților disoluția unei relații romantice se află pe locul al treilea ca severitate a impactului psiho-emoțional (după decesul unui apropiat și comunicarea unui diagnostic de boală terminală)(Smith Barusch, 2008). În cazul adolescenților și a adulților tineri însă, despărțirea romantică rămâne în acest top al celor mai stresante evenimente de viață, pe primul loc, predispunându-i ulterior către o vulnerabilitate psihologică și disfuncționalitate romantică și socială (Shaver și Vernon, 2003; Davis et al., 2003). Despărțirile în adolescență – spun studiile de specialitate – reprezintă un predictor puternic pentru instalarea ulterioară a tulburării depresive majore (Monroe et al., 1999; Allen și Sheeber 2009). Aproximativ 25% dintre tinerii care au trecut în adolescență printr-o despărțire romantică relevantă dezvoltă ulterior depresie.

Nu este deloc surprinzătoare asocierea între despărțirile în adolescență și apariția unor simptome depresive datorită faptului că despărțirea survine tocmai într-o perioadă în care mecanismele de a face față unui eveniment de viață negativ (așa numitele mecanisme de coping) nu s-au dezvoltat suficient (până la nivelul reglajelor de finețe). Drept urmare, la acestă vârstă, depășirea unei despărțiri fără a-ți modifica imaginea de sine despre cât de ”dezirabil” ești ca partener romantic, despre propria valoare și fără a deveni foarte sensibil la respingere etc. reprezintă o adevărată provocare mentală și emoțională. Ceea ce este surprinzător însă este faptul că există un suport teoretic destul de consistent pentru asocierea dintre simpla implicare într-o relație romantică la vârsta adolescenței și apariția unor simptome depresive. Altfel spus, chiar și fără să se soldeze cu o despărțire sau să fie traumatică, o relație romantică la vârsta adolescenței, indiferent de durată sau nivelul de implicare, poate fi problematică și poate determina manifestarea unor simptome depresive. De ce? În viziunea colectivului de autori ai lucrării Adolescent Emotional Development and the Emergence of Depressive Disorders (2009) a fi implicat romantic (a se vedea cu cineva) la vârsta adolescenței, presupune necesitatea gestionării în sine, a unor trăiri emoționale puternice, realizabilă de către un sistem de autoreglare emoțională ajuns la maturitatea sa. În plus, o relație în adolescență mai presupune revizuirea unor reprezentări mentale despre relații și situații romantice avute până atunci (formate cel mai probabil pe baza unor filme, romane sau a discuțiilor cu semenii). Mulți dintre adolescenții aflați în această perioadă în formare pe toate cele trei paliere (cognitiv, emoțional și fiziologic), nu fac față corespunzător acestor cerințe.

În primele lor relații romantice, adolescenții abia deprind abilitățile de a exprima și a-și autoregla corespunzător emoțiile proprii sau de a interpreta și reacționa la emoțiile altora (Newcomb și Bagwell, 1995). Ei încă nu reușesc să surmonteze aceste provocări în maniera în care reușesc să o facă adulții în cazul cărora maturizarea acestor reglaje s-a realizat deja pe deplin și funcțional. Mai mult decât atât, de cât de reușite vor fi primele relații romantice angajate la aceste vârste, vor depinde primele reprezentări și prototipuri (corecte și funcționale sau dimpotrivă) despre relațiile romantice și despre abilitatea partenerilor romantici de a oferi afecțiune, înțelegere și suport. De aceste experiențe depinde și dezvoltarea sănătoasă și corespunzătoare a sentimentului intimității (Collins, 2003). Primele implicări romantice şi reprezentări despre afecțiunea pe care ar trebui să o primim în mod normal de la parteneri, ar trebui sa fie pozitive şi raționale, astfel încât dezvoltarea stimei și a imaginii de sine să înregistreze o dinamică pozitivă. Dacă aceste experiențe nu sunt pozitive e ușor de dedus ce impact negativ pot avea asupra dezvoltării imaginii de sine la vârsta adolescenţei.

Deși adolescenții au totuși un model mental de bază despre cum funcționează relațiile de atașament format în copilărie, cea mai mare parte a reglajelor de finețe se achiziționează mult mai târziu. Ei preia din raporturile cu părinții modelul despre cât de disponibili din punct de vedere afectiv sunt, în general, oamenii și doar mai apoi extind modelul la relațiile romantice. Adolescența este încă o perioadă de definitivare și schimbare considerabilă la nivel cognitiv, neuroendocrin și al procesărilor afective. Acestea se reflectată într-o  imagine de sine și stimă de sine, la rândul ei în formare, iar perfecționarea la nivel de finețe a mecanismelor de autoreglare emoțională și de manifestare adaptativă a emoțiilor se produce mult mai târziu. Allen și Sheeber în Adolescent Emotional Development and the Emergence of Depressive Disorders (2009) reunesc specialiști care explică pe larg care sunt principalele vulnerabilități prezentate de adolescenți pentru dezvoltarea depresiei. Dintre acestea aspectele esențiale sunt reprezentate de:

(1) transformările presupuse de pubertate ce imprimă o mult mai mare sensibilitate la respingere socială și o căutare mai accentuată a recunoașterii și a recompenselor sociale;

(2) imaturitatea sistemului neurobiologic responsabil cu reglarea emoțiilor și auto-reglarea emoțională;

(3) capacitatea cognitivă crescută de a se angaja activ în urmărirea unor scopuri abstracte, îndepărtate în timp și mai ales, a unor scopuri sociale;

(4) o creștere a importanței dar și instabilității relațiilor cu semenii (Allen și Sheeber, 2009:5).

În explicarea diferenței între adolescenții care traversează cu succes această perioadă de intense schimbări, vulnerabilitate și stres și cei care o traversează mai greu, un rol important îl joacă interacțiunea acestor particularități de dezvoltare cognitivă și emoțională cu evenimentele de viață traversate, mediul familial și social, istoria de viață personală, particularitățile culturale și sociale ale grupurilor de apartenență. Astfel, înțelegem de ce, interacțiunea dintre aceste particularități de dezvoltare ce se constituie ca vulnerabilități și evenimentele de viață traversate pot avea un impact negativ asupra dezvoltării adolescenților. Atunci când adolescenții trec prin despărțiri romantice, ei trebuie să primească tot suportul necesar și să ne asigurăm că procesează corespunzător din punct de vedere emoțional aceste evenimente. Respingerea sau separarea în sine trebuie să fie reprezentată mental de către adolescent în manieră adaptativă, fără să rezulte în urma acestor separări, reprezentări negative despre propria persoană și reducerea stimei de sine.

Studiile evidențiază faptul că prezența simptomatologiei depresive la adolescenții care se văd regulat cu cineva este mai frecventă în rândul adolescentelor. Simptomatologia în cauză se face resimțită chiar dacă raporturile respectă anumite norme sociale referitoare la congruența manifestărilor romantice cu vârsta (implicarea în relații romantice ce presupun doar flirturi sau săruturi) (Steinberg și Davila, 2006). Simpla provocare pe care o presupun aceste relații și resursele interpersonale, emoționale și cognitive consumate cu gestionarea problematicii și nesiguranțele emoționale, produc disforie și generează riscul de a dezvolta depresie. Studiul respectiv adaugă că mecanismele de a face față eventualului distres emoțional și de a negocia romantic compatibilizarea așteptărilor nu sunt complet maturizate. Simptomele depresive s-au dovedit mai accentuate în cazul adolescentelor cu părinți indisponibili pentru a oferi suport și ghidaj și a modela un comportament și procesări psiho-emoționale corespunzătoare sau pur și simplu, pentru a le ajuta să facă față stresului. În multe situații, tinerii adolescenți eșuează în a dezvolta corespunzător abilitățile amintite și datorită sentimentului de ineficiență, insucces, inadecvare cu cerințele partenerului și ale situației, devin vulnerabili la depresie (Doyle et al. 2003 citați în La Greca et al., 2009)întrucât la baza manifestărilor de tip depresiv se află credințe despre propria valoare și lipsa de responsivitate și compasiune din partea celorlalți.

Cel mai necorespunzător sunt gestionate şi procesate relațiile romantice și repectiv separările ulterioare de către adolescenții care dispun deja de un stil de atașament anxios sau preocupat de atașament (bazat pe o imagine negativă despre sine și ambiguă despre ceilalți) rezultat sau învățat din raporturile cu părinții, de regulă, inconstanți și indisponibili pentru a oferi suport, feedback sau sentimentul de siguranță în situația unor provocări (Mikulincer și Shaver, 2012). Aceștia sunt urmați de cei care, fără să manifeste anxietate în atașament, prezintă nivele mai ridicate ale senzitivității la respingere (Ayduk et al., 2001). Adolescenții mai sensibili la respingere înregistrează manifestările depresive post-separare mai puternice. Experiențele timpurii ale acestora cu părinții lor, dar și diferențele individuale în materie de senzitivitate la respingere, evitarea apropierii și reglarea emoțională, poate modifica asocierea dintre experiențele romantice și depresie (Davila și Bradbury, 2001 în La Greca et al., 2009). Studiile implicând evidențierea cu ajutorul rezonanței magnetice funcționale (fMRI) a modului cum funcționează ariile creierului (cortexul anterior cingulat) responsabile pentru reglarea răspunsului afectiv la excluderea percepută (modul în care se simt adolescenții atunci când se percep excluși sau respinși de către semenii lor), continuă să rafineze informația despre suportul morfo-funcțional prin intermediul căruia respingerea sau excluziunea socială generează, de fapt, un sentiment real de durere (Eisenberger și Lieberman, 2004; Panksepp, 2003).

Cu toate acestea, nu toți adolescenții care traversează o despărțire romantică în perioada adolescenței prezintă manifestări negative notabile, cu atât mai puțin de tip depresiv. Majoritatea adolescenților raportează măcar o experiență negativă legată de disoluția unei relații romantice în această perioadă, când, relațiile romantice sunt văzute ca relativ temporare. Viitoare studii sistematice o să aducă mai multă informație asupra factorilor care îi ajută sau favorizează pe adolescenții care nu dezvoltă manifestări depresive și să se ajusteze corespunzător la separare. A conștientiza impactul pe care îl poate avea un astfel eveniment negativ în perioada de formare a abilităților de a-i face față și a-l procesa corespunzător reprezintă nimic altceva decât o atitudine matură și responsabilă încă din adolescență.

Este important ca adolescența să fie o perioadă cât mai echilibrată, senină, conștientă și informată, lipsită de evenimente disruptive care să reprezinte punctul de start al unei serii de probleme emoționale și de personalitate în viața adultă. Prin adolescență conștientă și informată înțelegem să știm ca adolescent sau ca părinte, ce impact psiho-emoțional are în viața sa un astfel de eveniment negativ precum despărțirile sentimentale, și mai ales, să înțelegem care sunt particularitățile de dezvoltare, autoreglare emoțională și cognitivă la acestă vârstă și drept urmare care sunt riscurile (auto)asumate.

Psiholog clinician și psihoterapeut Simona Mălăescu

  1. Allen, N., Sheeber, L. (2009), Adolescent Emotional Development and the Emergence of Depressive Disorders, Cambridge University Press.
  2. Collins, W. A. (2003). More than myth: the developmental significance of romantic relationships during adolescence. Journal of Research on Adolescence, 13, 1–24.
  3. Davis, D., Shaver, Ph. & Vernon, M. (2003), Phisical, Emotional, and Behavioral Reactions to breacking Up: The Role of Gender, Age, Emoțional Involvement, and Attachment Style. Personality and Social Psychology Bulletin, 29(7):871-884.
  4. Eisenberger, N. I., & Lieberman, M. D. (2004). Why rejection hurts: a common neural alarm system for physical and social pain. Trends in Cognitive Sciences, 8(7), 294-300.
  5. Newcomb A. F., Bagwell, C.L. (1995), Children`s friendship relations: A meta-analytic review. Psychological Bulletin, 117, 306-347.

12..         Panksepp, J. (2003). Feeling the pain of social loss. Science, 302, 237-239.

  1. Smith Barusch, A. (2008). Love Stories of Later Life A Narrative Approach to Understanding Romance, Oxford University Press. 199.

 

Depresia ca o închisoare creată de propriul creier

În primii ani de practică ca terapeut am participat la un workshop susținut de Windy Drieden – considerat părintele psihoterapiei rațional-emotive. La sfârșit ne-a permis fiecăruia să-i adresam o întrebare în particular sau în plen. Era o oportunitate importantă, în cele din urmă nu în fiecare zi îți stă la dispoziție Drieden. Majoritatea colegilor au optat pentru întrebări despre lucruri care îi nelinișteau mai degrabă pe ei. Eu am ales să-mi ”aloc” întrebarea preocupării față de un pacient, avut la vremea respectivă, care mi se părea greu de motivat să-și depășească depresia. Să motivezi un depresiv în general e dificil dacă aceasta e instalată de mult timp, dar pe acel pacient mi se părea în mod special greu să-l mobilizez pentru că se afla între două condamnări penale. Prima fusese cea care-i declanșase depresia, iar pentru a doua încă nu se pronunțase hotărârea judecătorească, însă știam că pedeapsa va fi de ordinul anilor. Mai avusesem pacienți care făcuseră condamnări penale și majoritatea dezvoltaseră depresie. Toți aveau de înfruntat un stigmat social și dificultăți în a-și reorganiza viața după un astfel de capitol, dar niciunul nu avea de revenit acolo pentru o lungă perioadă de timp. Să-i promiți că va fi mai bine de data aceasta, că va fi alt penitenciar cu alt regim și că va avea oportunități să se dezvolte personal ar fi fost precum triumful imaginației asupra experienței. Așadar, o întrebare – gândeam eu – pe măsura experienței terapeutice a lui  Windy. Și într-adevăr, răspunsul a fost neașteptat … de surprinzător. Mi-a spus sec: ”Îi spui scurt că are de ales între o închisoare și două închisori. Alegerea îi aparține.” Deși și eu foloseam analogia între depresie și închisoare, acum mi se părea o impietate s-o mai folosesc, când închisoarea era parte din ecuație. Dar aceasta era diferența între un terapeut cu experiență și un expert novice: îndrăzneala de a pune problema în termenii cei mai tranșanți când situația o cere – ”când ai în față un viitor nu foarte roz, preferi să fie negru sau preferi să fie doar gri?”

Cu ce asociem în general închisoarea? Majoritatea o facem cu lipsa libertății de mișcare, cu absența posibilității de a face lucruri care ne plac, cu însingurarea și înstrăinarea de cei apropiați, cu o părere negativă a celor pe care îi apreciem despre noi, despre viața noastră și despre viitor, cu lipsa oricărei fericiri personale. Ei bine, în stadiile mai avansate ale depresiei ne aflăm în fața acelorași trăiri subiective. Este vorba de o depresie oarecum permanentizată, ”în care individul se scufundă cu toată personalitatea sa”. Dintr-o situația internă depresia deja transpare și în exterior, persoana respectivă fiind relativ lipsită de receptivitate sau insensibilă la ceea ce se întâmplă în jurul lui. Starea respectivă seamănă mai degrabă cu un ”modul”, ca o transă în care se intră, caracterizată de o rețea foarte rezistentă și care se auto-întreține de tipare de gânduri, trăiri, comportamente și stări fiziologice ”responsabile pentru întârzierea profundă, lipsa de plăcere, perturbarea somnului și a poftei de mâncare, precum și pentru aberațiile cognitive” așa cum o caracteriza Beck (2008:971). Aron T. Beck dincolo de a fi un colos în dezvoltarea psihoterapiei (fondatorul terapiei cognitiv-comportamentale) m-a impresionat întotdeauna cu profunzimea observațiilor și atenția pentru detaliu manifestate în analiza și tratarea depresiei. Ulterior am aflat că a declarat într-un interviu că a suferit de depresie – deci nimic nu se compară cu experiența directă atunci când ești motivat să cercetezi o suferință emoțională.

În cazul unei persoane ce suferă de depresie, lipsa plăcerii, inactivitatea, lipsa de interes și reacție la ceea ce se întâmplă în jurul său apare în stadii mult mai timpurii.  Mai trist este faptul că aceasta alunecă în respectiva simptomatologie treptat, din aproape în aproape, încât începe să confunde aceste simptome cu însăși personalitatea sa, viața sa, modul  de a fi. Stilul de viață depresiv devine mai degrabă un șir de alegeri personale. De aceea viața pentru depresivi este greu de imaginat că ar putea fi și diferită sau că alții trăiesc simțindu-se mai fericiți, uneori făcând aceleași lucruri. În această direcție, instrumentul de depistarea unor eventuale tulburări de personalitate care funcționa pe baza DSM IV (versiunea anterioară a Manualului de Diagnostic al Tulburărilor Mentale) propunea chiar diagnosticul de tulburare de personalitate de tip depresiv, dar probabil nu a fost susținut suficient cu date empirice încât să intre ca diagnostic propriu-zis de personalitate (axa II de diagnostic) în versiunea a V-a a DSM și a rămas doar ca tulburare emoțională (axa I).

Este foarte dificil să-l convingi și mai ales să-i și demonstrezi unui depresiv că două dintre compartimentele funcționării deteriorate de către depresie, ca tulburare emoțională, sunt tocmai capacitatea de a anticipa și capacitatea de a resimți plăcerea. Chiar dacă o persoană încă dispune de capacitatea de a se bucura de ceva, de a resimți plăcere când desfășoară o anumită activitate, capacitatea de a evalua anticipat plăcerea pe care ar putea-o resimți, altfel spus, de a aprecia cam cât de bine se va simți dacă va merge undeva sau va desfășura o anumită activitate, deteriorată de depresie, este și mai puternic și mai timpuriu  afectată. Astfel, treptat, depresivul renunță să mai meargă la evenimente sociale, să facă activități, să se vadă cu cunoscuți pentru că anticipează în mod greșit că nu se va simți bine, deci nu are rost să mai meargă.  în acest fel, datorită respectivei percepții greșite, se izolează și mai mult de oameni, renunță la activitățile care îi făceau în trecut plăcere și se retrage în propria-i viață și în propria-i minte unde, în mod real nu mai resimte nicio plăcere, este singur și inactiv. Și asta este practic însăși definiția unei închisori subiective în care depresivul se auto-încarcerează treptat fără să își dea seama. Persoana în cauză nu mai părăsește casa decât pentru a merge la serviciu, pentru a-și face aprovizionarea sau pentru plata unor servicii și rareori se vede cu cineva. Toate acestea datorită modului diferit în care apreciază cantitatea de plăcere pe care ar simți-o dacă ar merge undeva, la un eveniment social, la o activitate pe care noi toți ceilalți o considerăm distractivă.

Majoritatea depresivilor știu că dispun de o capacitate redusă de a simți plăcere ca urmare a sintetizării reduse de serotonină (nu doar că produc mai puțin dar o și recaptează în mai mică măsură). Foarte puțini indivizi sunt atenți însă să corecteze mecanismul de distorsiune mentală a evaluării anticipate a plăcerii – această distorsiune fiind cea care ”îi încarcerează” în stilul de viață depresiv. Dacă o persoană suferindă de depresie nu va mai participa la activități sociale calitatea vieții sale nu se va îmbunătăți. Pe de o parte fiziologic, datorită nivelul general de activare și motivare redus (determinat de nivelul de dopamină din creier), iar pe de altă parte pentru că suntem ”programați” să funcționăm și să ne reglăm social. Dopamina este un neurotransmițător (substanță mediatoare ce facilitează influxul nervos la nivelul sinapselor) cu rol important în mobilizare și motricitate și trebuie să se afle într-o anumită cantitate pentru controlul și coordonarea mișcărilor. Aceasta este de asemenea un precursor al noradrenalinei care la rândul ei va fi transformată în adrenalină. Relevanța dopaminei în cazul depresiei crește pentru că este un ”negociator” al nivelului de plăcere resimțit la nivelul creierului și anticipând această plăcere ne determină să facem comportamente care conduc la astfel de recompense. Doar gândindu-ne la astfel de activități plăcute nivelul de dopamină din creier crește și ne motivează să mergem. (Gândiți-vă atunci cum stau lucrurile cu cei care își spun: ”Ei .. la ce să mă mai duc acolo? Că oricum nu o să mă simt bine”). În limbaj curent se spune că este neurotransmițătorul care ne face să ne ridicăm din pat dimineața. Și știm cât de greu sunt de motivat depresivii să părăsească patul.

Experiențele anticipate depind și de încrederea noastră de a ”performa social”, de a socializa și a întreține atmosfera. Această încredere, alături de evaluarea capacității de a duce la bun sfârșit o activitate cu succes sunt de asemenea în centrul atenției în terapia depresiei. Datorită schemelor cognitive negative despre sine, depresivii se îndoiesc de capacitatea lor de a realiza corespunzător anumite activități și în special de a se comporta corespunzător în diverse contexte sociale. Problema este urmatoarea, dacă credem că nu ne vom descurca într-un anumit context și drept urmare hotărâm să nu mergem, stând acasă nu vom avea posibilitatea să testăm acestă idee și să observăm că de fapt suntem capabili să facem acel lucru și să şi ne simțim bine pe de-asupra, spre deosebire de ceea ce credeam înainte de a merge – că nu vom reuşi. Abia atunci când participăm sau realizăm o activitate ne dăm seama de aceste distorsiuni pe care creierul afectat de depresie le realizează. În afara reprezentării negative despre propria viață și despre sine, așa cum spuneam într-un articol anterior, al treilea pilon cognitiv al depresiei îl constituie reprezentările negative despre ceilalți oameni. Ei bine, nemaiparticipând la activități sociale, în absența unor experiențe pozitive, însăși părerea despre oameni va avea de suferit, pentru că nu mai avem ocazia să testăm aceste gânduri deformate de depresie și să le corectăm. Acele persoane care ne-au invitat la un eveniment și au fost refuzați vor înceta treptat să mai facă invitații, iar în absența participării la evenimente sociale nu vor exista ocazii să ne formăm prietenii noi. Un depresiv ce nu înregistrează experiențe pozitive va înceta să mai încerce să fie o ființă socială, pentru că după o lungă izolare este mult mai evidentă stângăcia, ce va genera mai apoi auto-evaluarea negativă potrivit unor standarde foarte ridicate dictate de către depresie. Auto-pedepsirea prin izolare ce va urma va accentua stângăcia și auto-evaluările negative și astfel cercul vicios auto-izolant se reia, ceea ce va duce la o și mai mare însingurare.

Dacă nu ar exista pentru fiecare compartiment afectat de depresie (cum e în cazul discuției de față modul în care simțim plăcerea), un mecanism prin care se auto-conservă sau se auto-agravează, atunci poate că depresia ar evolua spre vindecare ca multe alte afecțiuni pasagere rezolvate de sistemul imunitar. Daniel Gilbert de la Universitatea Harvard spune despre cortexul prefrontal – sectorul creierului care în cazul tuturor funcționează ca un adevărat ”simulator de experiențe” (adică imaginează fără a mai fi nevoie să ne deplasăm undeva cum ne vom simți acolo) – că este cunoscut și în cazul indivizilor sănătoși, neafectați de depresie, pentru așa numitul ”bias de impact hedonic”. Aceasta însemnând că în cadrul acestor simulări de resimțire a plăcerii, cortexul prefrontal exagerează diferențele dintre impactul resimțit în diverse situații atunci când avem de ales în a merge, spre exemplu în două locuri diferite, sau a avea de ales între două traiectorii de viață. Dacă, în cazul indivizilor sănătoși a fost dovedit că exagerează diferențele de impact pozitiv între cum anume ne vom simți în fiecare dintre cele două situații în parte, când în realitate s-a dovedit experimental că nu se vor simți fundamental diferit, în cazul depresivilor simulările sunt exagerate în negativ în ambele situații încât aceștia sfârșesc prin a renunța să mai meargă indiferent unde. Acest aspect este autodistructiv pentru individ: să renunți la a mai pleca de acasă pentru că propriul creier spune că n-are sens că tot nu o să te simți bine. Și rămâi acasă nesimțindu-te bine în continuare când, terapeutic se dovedește că dacă îi convingem pe clienți de problema inițială creată de mintea lor și merg împinși de către terapeut la diferite activități și evenimente, prin activarea comportamentală se vor simți mult mai bine decât se simțeau ințial. Chiar există fișe de lucru în terapie pentru a le demonstra clienților că distorsiunea lor de evaluare în negativ se produce sistematic și nu doar accidental. În aceste fişe sunt rugați să aprecieze cât de bine se vor simți în cazul în care vor merge undeva sau cât de buni/eficienți/ de succes cred ca s-ar dovedi a fi dacă ar derula o anumită activitate și mai apoi, după ce au realizat activitățile în cauză sunt rugați să aprecieze din nou cât de bine s-au simțit de fapt, respectiv, cât de bine cred ca s-au descurcat în realitate. Și abia când aceștia observă cât de sistematice sunt subevaluările nivelului de plăcere sau pricepere dovedit se lasă cu greu convinși că nu se mai pot baza pe estimările lor și devin mai activi. Încercați aceste evaluari pre și post-acțiune cu un apropiat afectat de depresie.

Tot Beck, a cărui contribuție științifică în înțelegerea genezei și menținerii depresiei a fost crucială, atrage atenția că odată intrat cineva în acel stadiu al depresiei în care își pierde interesul, devine lipsit de răspuns și este activată acea rețea ce „devine relativ autonomă și nu mai răspunde la fel de mult la stimuli externi (…) resursele de atenție ale persoanei sunt alocate disproporționat de pe lumea exterioară individului către experiențele interne precum gânduri negative și tristețe (…).Această stare corespunde unei rețele neuronale ce include multiple arii cerebrale care sunt activate sau dimpotrivă prea puțin activate (când ar trebui să fie) în timpul manifestării depresiei” (Beck, 2008:971). Trebuie păstrată în mine această descriere atunci când dorim să înțelegem fie și parțial cum, în aceste stadii avansate, este posibil ca unii depresivi să nu mai răspundă la apelurile sau încercările exterioare făcute de către noi de a le modifica reprezentarea despre viață și în absența unei supravegheri continue, se sinucid.

Psiholog clinician și psihoterapeut Simona Mălăescu