România are cea mai ridicată incidenţă şi mortalitate cauzată de cancerul de col uterin la nivel european. Mai mult, suntem și țara europeană cu cele mai multe cazuri nediagnosticate. Statisticile arată că, anual, 1500 de femei mor din cauza cancerului de col uterin.
Printre cele care au fost la un pas de cancer de col se numără și Dia, o tânără care cu puțin timp înainte de a face 30 de ani a trecut printr-un episod dificil.
După ce abia se vindecase de o depresie ce o degradaseră psihic /emoțional și când totul părea că ajunge la un normal pe care l-a tot așteptat, fata mai primea o provocare: suspiciune de cancer de col uterin.
Și cum nimic nu este întâmplător, ea ne-a povestit cum a descoperit că se află la un pas de boală:
’’ Era o după – amiaza rece de noiembrie, citeam o știre despre cancerul de col uterin și mă uitam cu grijă la cifre: suntem printre primele țări la numărul de decese din cauza acestui tip de cancer. Am avut un feeling că trebuie să merg la un Papanicolau. Sincer, nici nu îmi mai aminteam când îl făcusem ultima dată. Trecuseră foarte mulți ani de când mă neglijasem considerând că nu e o prioritate. O greșeală! Mare! Am parcurs toate analizele, fără să mâ gândesc o secundă că aș avea ceva grav. Mă așteptam la o infecție minoră, nimic neobișnuit pentru o femeie. Rezultatele care veneau, nu arătau prea bine. Am fost sfătuită că trebuie să acționez cât de repede pot. Am găsit un medic ginecolog bun, printre cei mai buni din țară. Ajunsesem la limită la el … Fiecare analiză cerea o investigație suplimentară. Iar fiecare răspuns contura un scenariu tot mai negru. Colposcopie, biopsii, infecție majoră și o singură întrebare adresată ginecologului: ’’ Oare chiar am cancer?’’ Empatic și serios din fire, specialistul a răspuns încurajator: ’’Duce la cancer, tu roagă-te neîncetat, ne vindecăm. Dumnezeu te iubește, te va salva!’’. Diagnosticul? CIN 3 – celulele canceroase afectează mai mult de două treimi din grosimea colului (displazie severă, corespunde H-SIL). Mai exact, grad înalt de risc privind cancerul de col sau, altfel zis, ultima etapă înainte apariția carcinomului. Au fost cele mai crunte două luni din viața mea. Atacurile de panică, stări de rău tot mai accentuate – erau cele care nu-mi lăsau viața în pace. Atunci, rețin foarte bine, că mi-am sunat duhovnicul, care este și unul dintre stâlpii vindecării mele, pentru un ajutor: să se roage pentru mine. Era o disperare ce mă cuprindea tot timpul, mai ales nopțile. M-am unit cu el prin Rugăciune și mă străduiam să accept orice, mai ales boala. Dar știam că trebuie să fiu puternică pentru orice scenariu și că nu trebuie să atrag răul. După ultimele rezultate, am fost programată pentru operație – conizație electrică. Totul trebuia să se întâmple foarte rapid, căci fiecare secundă ce trecea era decisivă. În toate acele clipe atât de grele, i-am simțit puterea lui Dumnezeu. Consultațiile aveau loc numai în zile de post, iar operația a fost pusă într-un timp foarte scurt de la ultimele analize, tot într-o zi de post. Medicul meu a ales să mă opereze la un spital privat, iar finalul a fost și el unul neașteptat. În timpul procedurii chirurgicale, nu am sângerat. Nici după. În cele mai multe dintre cazuri, femeile care fac astfel de operații, suferă hemoragii sau alte complicații. Din fericire, n-am fost una dintre ele. Cea mai mică picătură de sânge ar fi indicat prezența cancerului. Au urmat alte strângeri de inimă până la următoarea biopsie care a arătat, ca prin minune, că acest tip de boală m-a ocolit. Atunci am simțit că viața mea poate continua. Mai mult, suportul moral îmi lumina cumva fiecare clipă. Nu am avut familia fizic aproape, dar observam cum o altă familie se conturează: cea a prieteniei. Am avut alături o mână de oameni, la fiecare control sau rezultat.
Cea mai grea provocare a mea venea cu o lecție puternică: a nu mă mai lăsa deoparte pentru ceilalți, că sănătatea chiar este baza noastră, iar dacă nu e solidă și nu avem grijă de ea, viața se poate dărâma într-o secundă. Cred că ar trebui să facem diferența între ceea ce ne stresează cu adevărat și ce ne preocupă. În acea perioadă, îmi întrebasem medicul care ar fi motivele clare pentru care am ajuns aici. Nu am stat să facem o analiză epidemiologică, dar succinct mi-a zis: ‘’neglijență și prea mult stres.’’ Nu am avut cum să-l contrazic, știam ce spune, iar eu eram conștientă de toate trăirile care m-au adus până acolo. Iar duhovnicul meu avea un singur Crez: ”Acolo unde Dumnezeu pune punct, nu există niciun semn de întrebare. Ne agățăm de Rugăciune și facem tot ce putem până în ultima clipă.”
Evident, am mai multă grijă de acum, fac investigații periodice, tratez atent fiecare problemă care poate apărea și, cel mai important, nu mai amân. Cred că amânarea devine un veșnic prea târziu. Așadar, nu vă mai puneți deoparte pentru oricine. Cred că ar trebui să ne gândim mai des la noi. Nu să transformăm atitudinea în egoism, ci în iubire față de sine sau autoapreciere. Și încă ceva: Dumnezeu e în tot și în toate, nu ni le dă nici mai târziu, nici mai devreme, ci la timpul cuvenit. Nu am crezut asta până când n-am trăit experiența asta. Sănătate tuturor! ‘’
Oricare dintre noi, femeile, putem fi în cazul Diei, așadar consultul nu trebuie să fie o opțiune, ci un lucru obligatoriu, parte din rutină.
Până data viitoare, Sănătate, România! În FIECARE ZI!