De multe ori am plecat de la cabinet meditând cât de necesar ar fi un articol despre egoism – un concept nepopular chiar și în rândurile cercetărilor academice. Acest ”ugly something” pe care preferăm să-l ocolim (pe deplin conștienți de existența lui) aruncându-ne furibunzi în goana după raționalizări ale acțiunilor noastre egoiste, este, de fapt, responsabil pentru multe dintre facturile pe care le plătim (la avocat, la psiholog, la mediator și lista ar putea continua). Și astfel, ni se scurge cea mai mare parte din timpul în care am putea fi fericiți, risipindu-ne energia doar pentru a ne ascunde de propria conștiință sau a ne înfrumuseța eul. La cabinet nu pot să aduc egoismul pe tapet altfel decât foarte, foarte bine împachetat sub preambuluri, construcții și frazări menite să pună clientul într-o zonă de maxim confort înainte de a aborda subiectul, încât analiza costuri-beneficii mă face uneori să renunț. În afara cabinetului, afinitatea noastră pentru politically correctness ne face să ridicăm din sprânceană atunci când cineva folosește cuvântul ”egoist” în legătură cu o altă persoană, cel puțin în aceeași măsură în care reacționăm când auzim termenii ”gay” sau ”corupt”.
Cu toate acestea, parcă nimic nu e mai omniprezent în această epocă modernă, decât obositorul șir de consecințe al refuzului oamenilor de a-și înfrunta în mod direct și de a-și asuma egoismul, primul pas în refuz fiind reprezentat de camuflarea acestuia sub raționalizări ale acțiunilor și scopurilor lor, folosind argumente și justificări care merg de la studii științifice până la porunci din Vechiul Testament. Această, haideți s-o numim ”instrumentalizare” are rolul nu doar de a justifica acțiunile noastre, ci mai ales de a convinge pe ceilalți, de regulă partenerul, să fie compleanți cu planurile noastre și să sacrifice obiectivele lor în slujba obiectivelor noastre, sau cel puțin, să accepte prioritizarea pe care o propunem noi. Trăim într-o lume atât de avansată încât, fiecare dintre noi este expus de-a lungul vieții la atât de multă informație, încât inevitabil, o reține mai bine și se blindează cu informația care îi explică, raționalizează și mai ales, îl ajută să-și instrumentalizeze scopurile lui. De ce? Pentru că în prima fază a dezvoltării imaginii de sine, aproape toți suntem într-o fază de negare a egoismului, și cu cât întârziem mai mult momentul în care informațiile din exterior despre cât de egoiști părem, copleșește capacitatea noastră de a ne menține o iluzie cum că ”nu suntem nici mai buni nici, nici mai răi decât alții”, cu atât mai împăcați cu noi înșine suntem. Și pentru aceasta avem nevoie de argumente. Din mulțimea de informații la care suntem supuși, vom reține preferențial, toate informațiile care ne ajută să ne justificăm scopurile și acțiunile, care ne confirmă teoriile despre viață, despre cuplu, despre rolurile în cupluri etc. și le vom ignora complet pe cele care ni le infirmă. Această selectivitate a atenției poartă chiar și o denumire: bias confirmatoriu.
După acest moment de conșientizare a egoismului, în funcție de strategiile abordate ulterior, ne împărțim în linii mari în trei categorii: Dintre aceia care și-au depășit faza de negare a egoismului, foarte puțini și-l asumă și, fără a înceta la rândul lor să și-l instrumenteze sau să-și găsească un partener altruist) măcar nu se frustrează și nu sunt atât de vocali dacă nu reușesc să-și convingă partenerii de ”dreptatea” lor. Nu le-a ”reușit pasența”? No hard feelings. Majoritatea dintre noi se află în zona de mijloc, cea a acelora care, speră că s-au oprit asupra unui partener cu aceeași doză de egoism, în vaga speranță că egoismul se va manifesta alternativ sau în legătură cu lucruri diferite. Poziția aceasta este comodă din punct de vedere psihologic, întrucât, știind că suntem egoiști, am evitat cu eleganță atât acuzația de ipocrizie de a ne fi căutat deliberat pe cineva altruist, cât și pe cea de imoralitate – o etichetă cam greu de suportat o viață întreagă. O să vedem peste puțin, că această combinație (nivele similare de egoism) – deși morală – nu reușește să asigure aproape niciodată supraviețuirea cuplului. Este nevoie de un decalaj critic de egoim între parteneri, pentru a face față tuturor provocărilor care ne așteaptă într-o viață.
Mai există o categorie, destul de consistentă, cea a oamenilor care sunt absolut determinați să-și nege egoismul pe parcursul întregii vieți, și care sunt în stare să schimbe partenerii, să schimbe medii și orașe, să se căsătorească în culturi tradiționale, să se convertească la alte religii chiar, dacă această convertire le servește filosofia necesară pentru a-și instrumentaliza și susține egoismul, modelul de viață, sau viziunea despre rolurile în cuplu etc. Aceștia sunt maeștrii instrumentărilor. Restul, din când în când, ajung chiar să îi invidieze pentru a fi reușit să găsească acel ”Holly Graal” reprezentat de un partener absolut altruist care ”îi slujește”, servindu-le docil toate scopurile, ca o bucățică de puzzle perfectă în continuarea eului propriu. Această ultimă categorie o putem încă regăsi și identifica în toate mediile, de la (spre surprinderea mea) mediul academic la … (și favorita mea:) contextul unde altruismul e valoarea de bază și trebuie să fii cu adevărat dibace pentru a-ți ascunde egoismul – cuplurile cu nivel ridicat de religiozitate. Deși argumentele vor fi altele decât în urmă cu 70 de ani, ne alegem în continuare trucul cel mai vechi și mai cunoscut din manualul de manipulare: instrumentalizarea, și apoi dacă celălalt se opune, culpabilizarea.
În mediul academic un astfel de exemplu în spatele unei povești de genul: te căsătorești undeva după terminarea doctoratului pentru că până atunci, viitorul tău soț și-a dorit să mai amânați pentru a se concentra în exclusivitate asupra doctoratului, iar părinții lui au fost de părere că mai întâi trebuie să vă asigurați un viitor profesional (e.g. ”viitorul lui”). Între timp ați devenit asistenți, mai întâi el, mai apoi tu. Acum vine celebrul: ”studiile arată faptul că acei copii care sunt născuți la vârste tinere sunt mai sănătoși, prezintă îm medie o mai bună adaptare … ș.a.m.d.” Drept urmare, pentru că și tu știi asta (și ești de acord), și mai mult, chiar te-ai căsătorit din dragoste și vrei ca viața ta să fie plină (și în plus, ai văzut ce exagerări a adus cu sine feminismul, tu te-ai întors la „filosofia firescului”), intri în maternitate (pe treapta asistent). Pe când te întorci din două maternități succesive (cu o neproductivă pauză în care n-ai apucat să definitivezi mare lucru, căci până și evaluarea unui articol ISI durează un an și 8 luni), și colegii tăi de generație (cu soț cu tot), sunt deja conferențiari, nu mai îndeplinești condițiile de vârstă la eligibilitatea pentru post-doctorat sau competițiile de tineri cercetători. Cu toate acestea, ai marele noroc și în sfârșit obții o bursă de fellow researcher care ți-ar mai permite să recuperezi decalajul din CV … dar … presupune să lucrezi o jumătate de an în străinatate. Cum nu se pune problema să pleci altfel decât însoțită de familie, acum, pentru că la serviciul soțului ”e un moment delicat la catedră și ar fi o greșeală strategică să lipsescă. Nu se știe niciodată cine va fi noul șef de catedră” sau ”acum sunt granturile astea și avem nevoie de ele. Acum nu mai suntem doar noi, avem doi copii..”, începi să te întrebi serios dacă nu cumva ar trebui să pleci singură dacă vrei să mai fii luată (ever) în serios în domeniul tău profesional. Dar începe să te roadă (deja) vinovăția fie și numai pentru gândul asta … Sau, în mod mai mult sau mai puţin subtil, eşti „ajutată” să resimţi vinovăţie prin culpabilizare. Până la urmă, ți se reamintește că …”studiile arată că acei copii care interacționează și petrec mai mult timp cu părinții lor naturali, se dezvoltă emoțional mai bine” în plus, ”nu știu dacă pentru (copilul cel mare) ar fi recomandat să schimbe școala acum, abia s-a adaptat … studiile arată că dacă copii schimbă mediul la vârsta de …” Blindându-ne de raționalizări și împachetând în aceste studii dorința noastră de a ne urmări propria carieră și confortul familiarului, în detrimentul carierei partenerei, a cărei carieră este sacrificată, nu suntem foarte departe de facto de anii `50. Doar motivațiile sùnt diferite. Dacă partenerul al cărui văl de pe ochi în sfârșit cade (după câțiva ani buni de oboseală, eforturi și compromisuri mărunte), începe timid să zică că ”poate ar fi mai bine să …” se aduce artileria grea: culpabilizarea.
Dar înainte să discutăm despre culpabilizare, să argumentez de ce speța mea favorită de camuflare și instrumentare a egoismului este una dintr-un mediu unde altruismul e valoarea de bază: mediul creștin practicant. (Aici s-ar cuveni să liniștesc cititorii care au ridicat deja o sprânceană că nu urmează o tiradă clasică de la lansarea piesei celor de la Taxi încoace anti-biserică. Tocmai de aceea am zis să încep cu un exemplu din lumea academică. E doar vorba de acea bună-așezare și curăție a ochiului, în care oricât ai fi de ortodox spre exemplu și nu l-ai judeca pe aproape, câtă vreme unii se străduiesc din răsputeri să ducă povara egoismului altora, nu poți să nu detectezi egoismul intrumentalizat într-o perioadă în care trăim după poruncile Noului Testament și nu ale celui vechi).
În general, de-a lungul timpului (chiar și în perioadele foarte pragmatice ale supraviețuirii cu resurse foarte reduse), în toate societățile, indiferent de nivelul lor de tradiționalism, egoismul este sancționat social. Poate societatea modernă este printre cele mai permisive și tolerante când vine vorba de egoism. Dacă asistăm la o manifestare a egoismului unui seamăn de-al nostru, desigur, nu-l ridicăm în slăvi, nu devine un model de urmat, în mod categoric nu e foarte respectat de cei din jur și nu ne vom înghesui să ni-l facem prieten. Dar nici nu o să îl punem la zid. O să scape cu un simplu ”mda, cred că era de dorit să fi acționat diferit” sau ”e regretabilă opțiunea lui pentru …” și cam atât. Într-o astfel de societate laică nu mi se pare greu de navigat prin viață cu eticheta de ”egoist”.
Există însă un mediu contemporan unde cea mai importantă poruncă pe care ești chemat s-o pui în practică și la care să nu renunți nici dacă ar fi să faci rabat de la toate celelalte din cauză că nu le poți (sus)ține, este aceea a ”grijii față de aproape”: biserica. Pentru cei ”neduși la biserică”, grija față de aproape se traduce de la obișnuitul ”să fii atent și grijuliu cu semenii tăi, începând cu omul de lângă tine” – și atunci când ai făcut deja asta și vrei să faci un level-up J ajunge la forma: ”să pui interesele lui mai presus de interesele tale, să îl iubești ca pe tine însuți”. În exprimarea originală: învățătura sau porunca slujirii aproapelui. De la spălatul picioarelor apostolilor înaintea Cinei celei de taină și până la răspunsul primit la solicitarea celor doi apostoli de a stea de-a dreapta și de-a stânga când va merge Isus în Împărăția Cerurilor, învățăturile lui Hristos și ale Sfinților Părinți subliniază același sacrificiu personal, și slujire a aproapelui drept cea mai rapidă (și garantată) cale către mântuire. Pentru mine rămâne un mister cum în condițiile unei astfel de învățături clare și lipsite de orice echivoc (bănuiesc că nu trebuia, pentru a fi mai explicit, să folosească Isus cuvântul ”soție” în loc de ”aproape” ca fiind cel aflat chiar lângă tine), unii bărbați mai reușesc să-și ”instrumenteze”, de regulă prin intermediul unor porunci din Vechiul Testament, o așa ”dogmatică” încât să fie slujiți exclusiv ei de către soție, nu și invers, alternativ sau de câte ori le-ar sta în putință amândurora să îl ajute și să îl despovăreze pe partener. Indiferent de care partener e vorba.
Am întâlnit deja destui părinți duhovnici vorbind cu tristețe și resemnare de ”aderența” foarte puternică a fiilor lor duhovnicești la modelul familial și prescripțiile din Vechiul Testament și o ignorare aproape completă a învățăturii Noului Testament. Acei enoriași care intră încruntați (și ies furioși de) la duhovnicul lor și le comunică ce doresc să le fie ”predicat” soției de către duhovnic (e.g. ”Părinte am venit amândoi să-i mai spuneți și dvs. că nu mă mai înțeleg cu ea … nu înțelege că rolul femeii este să …”). Și dacă duhovnicul ”rezistă” și îi subliniază că indiferent ce alte aspecte dogmatice respectă, dacă pică examenul asta cu ”aproapele” de lângă el n-a rezolvat nimic și dacă mântuire caută (și nu instrumentări pentru egoismul lui), calea cea mai simplă și la îndemână e să mai facă și el treabă prin casă (nu doar în job descriptionul ei să între toate) și să o privească ca pe ”aproapele” pe care îl slujești nu de care te lași exclusiv slujit … Ei bine, dacă nici duhovnicul ”nu îl ajută” (e.g. să-și pună soția ”la locul ei”) atunci … schimbă duhovnicul și migrează din parohie în parohie până în sfârșit găsește un duhovnic care îl susține în ascultatul acestor porunci ”în literă” ale Vechiului Testament cu soția ca singur ”slujitor al aproapelui” și sigurul care face sacrificii de-a lungul vieții, ca să ne oprim aici pentru a nu crea prea multe controverse. Iar duhovnici ”abandonați” de astfel de enoriași nemulțumiți de ”ajutorul” lor în relație cu soția, își aduc aminte cu nostalgie de perioada în care măcar era confundat cu un ”arbitru de centru”: în care se plângea și soțul, se plângea și soția și dreptate nu puteau avea amândoi (în viziunea lor, se așteptau precum copii, să li se ia unuia dintre ei partea).
Cât este de valabilă ideea asta cu ”arbitrajul” și pentru psihoterapeutul de cuplu … Un om înțelept a spus cândva că un conflict nu se naște doar din faptul că doi soți au dreptate. Și altul a completat că nimic nu mai crește pe locul unde doi soți au avut dreptate. Acum, indiferent că mergi la duhovnic sau la psiholog nu mai intri la el cu părerea ta și ieși cu părerea lui ca acum un secol, nici nu intri cu părerea ta și ieși cu una mai nuanțată, rezultată din elemente din părerea ta și parerea lui, ca acum 50 de ani … se pare că cel puțin la duhovnic, intri cu părerea ta și duhovnicul și soția trebuie să iese cu părerea ta, căci altfel, vei tot schimba duhovnicul până obții acest rezultat. Ei bine, să cauți să te folosește de religie (mai ales în sânul uneia atât de altruiste cum e creștinismul Noului Testament), pentru a-ți instrumenta egoismul și comoditatea și să scapi cu fața curată, rămânând un model de creștin trăitor în comunitate fără a-ți asuma această ipocrizie, mi se pare cea mai dibace cale de a-ți ”oficializa” egoismul (într-un model despre familie condus de ”așa se cuvine, locul femeii este…”), fără a pierde aprobarea socială. Un truc deosebit de reușit pe care numai aici l-am întâlnit sub forma acelei inegalibile instrumentalizări.
Acum înțelegeți de ce e greu de scris un articol despre egoism sau de ce subiectul este nepopular inclusiv în mediile de cercetare. Ugly business. Chiar și acum m-am întrebat, știind foarte bine câte disonanțe cognitive[1] am să produc cu ce-am scris: Ești sigură că vrei să trimiți articolul asta? Cum imediat se termină ziua dead-line-ului pentru 7 Aprilie și alt articol nu am de trimis … am să mi-l asum. J
Revenind la pasul doi după instrumentalizarea egoismului – culpabilizarea … Unii dintre noi suntem, în mod instinctual, foarte pricepuţi în arta de a culpabiliza (experții spun că o învățăm prin copilărie). Alții, care nu suntem atât “de dotaţi” ne aducem aminte că există experţii, există studiile … există cărți: Arta culpabilizării a lui Robert Neuburger. Aici avem tot ce trebuie dacă încă nu știm tot. Sau cel puțin, găsim deja o etichetă pentru ceea ce noi facem deja, sau dacă nu facem noi – atunci partenerul … dar dacă el nu a ajuns la carte … avem un avantaj pînă o pune în discuție unul din bloggerii pe care îi citește el dimineața la cafea. Și așa aflăm despre ”culpabilizarea roz”, despre ”culpabilizarea neagră” pe care o identificăm victorioși la partener cu un ”A-ha moment” revelator. Şi mustind de satisfacţia asului din mânecă rostim triumfător: “Experţii arată că nu e bine să … (e.g. ce vrea el şi nu vrei tu) … pentru că atunci când se întâmplă asta mă determină pe mine să mă simt şi atunci eu reacţionez (e.g. ce faci/vrei tu şi nu agrează el)… (urmat de explicațiile din carte) … când de fapt ….” Și povestea poate continua cu alte forme mai hard core de culpabilizare, pe care numai psihologul ni le mai poate descâlci sau eticheta. Sau, ca să-l citez pe Neuburger, lucrurile se complică atât de mult încât ”Se pare că alegerea instrumentului de culpabilizare se face mai degrabă în funcție de modelul culpabilizant la care a fost supus cel care își exprimă frustrările, decât de ceea ce constituie realmente cauza conflictului. Aceasta poate fi și mai opacă, întrucât cel vizat poate să nu înțeleagă problema sau să se facă că nu o înțelege.”.
Avem la îndemână atât de multe pârghii de instrumentalizarea obiectivelor noastre egoiste, încât mi se pare o copilărie să te mai superi că partenerul tău nu îmbrățișează nedigerat ”povestea ta” și că are la rândul lui pregătită o fundamentare care reprezintă instrumentalizarea obiectivelor lui. Este copilăresc, dar mai ales ipocrit să ne supărăm și să ne plângem de lipsa de aderență a celorlalți la planul nostru de viață în timp ce noi facem același lucru: refuzăm să aderăm la instrumentarea lor.
John Gottman (fondatorul institutului omonim pentru studierea şi consilierea relaţiilor de cuplu), după cele 4 decenii de studii conduse asupra tematicii fericirii în relaţiile de cuplu, recomandă să ne concentrăm în viaţă pe îndeplinirea visurilor sau a obiectivelor relevante pentru partenerul nostru şi dacă reuşim, fericirea noastră, a ambilor parteneri care pun în practică acelaşi principiu, este garantată. (Mai multe detalii despre Metoda Gottman aici ). Desigur, prima linie de acţiune recomandată de către orice terapeut este metoda sugerată de Gottman. Dacă însă o găsiţi teribil de contraintuitivă, este probabil datorită faptului că, fie capitalul de care dispuneţi nu vă permite să abordaţi cu şanse de succes această metodă ideală, fie aveţi rezerve că o puteţi aplica până la capăt sau amândoi. Pentru această situaţie, rămâne sugestia cu asumarea egoismului. Prima metodă asigură fericirea, cea de-a doua minimizează costurile colaterale.
Există și beneficii în a trăi într-o societate modernă, bazată pe informație, unde dezvoltarea personală e un obiectiv important, în care o bună parte dintre oameni sunt sincer preocupați să devină un părinte mai bun, un partener mai bun, să se desprindă de modelul machismului de acum două generații sau al ”feministei obsesiv preocupată de carieră, cu ovulele înghețate uitate într-o clinică din Suedia și care și-a suprimat cea mai mare parte din feminitatea (sau maternitatea) care fac parte din potențialul nostru de dezvoltare”. Oamenii au învățat să evite extremele tradiționalismului și ale feminismului. Au învățat și să ”cedeze influență” partenerului și să facă compromisuri fără a le resimți ca sacrificii. Ceea ce încă le ridică probleme și rămâne ultima și cea mai de nestăpânit redută, sunt situațiile în care își doresc ceva crucial pentru fericirea sau mulțumirea lor de sine și acel ceva trebuie îndeplinit pentru ambii parteneri concomitent. Acesta este testul majorității relațiilor. E ușor să faci compromisuri și să ai în vedere interesele și binele partenerului, dacă acestea pot fi atinse succesiv și alternativ. Dacă însă, se suprapun temporal, apare idea de sacrificiu. Dacă și acest level-up le reușește (”anul trecut te-ai sacrificat tu, anul asta mă sacrific eu”), mai rămâne ultimul examen: situațiile care apar pentru unul dintre ei o dată în viață și când oricum a adunat suficiente sacrificii (deci ar fi rândul celuilalt să se sacrifice anyways) și acela … caută justificări și instrumentalizează propriul său interes, camuflându-l sub foarte bine ticluite bune intenții și raționalizări despre cum nu ar fi momentul potrivit nici pentru copii nici pentru părinți, nici pentru mătușă ba chiar unii merg până acolo încât încearcă să îți vândă (bine împachetat) ideea că nici pentru tine nu e atât de sigur că ar fi bine să prinzi oportunitatea asta. Și acolo își arată colții egoismul pur. De cele mai multe ori situațiile cu oportunitățile astea pe care le avem o dată în viața sau la momentul la care trebuie să fii teribil de decis căci îți pot schimba traiectoria profesională, nu sunt atât de clare precum ne-ar plăcea nouă să fie: să fie semnalizate cu un steguleț roșu cele care nu o să le mai avem niciodată în viață, cu galben cele pe care le avem o dată la 15 ani și cu albastru cele care vin cel puțin o dată la 5 ani. De aceea, de multe ori și partenerul reușește să ne convingă că poate nu era acum momentul să ne urmărim acest vis sau oportunitate. Părea rezonabil. La urma urmei și ”Studiile arată că …”
Cu toatea acestea, puține lucruri ne-ar ajuta mai mult decât să ne privim egoismul în față, să fim conștienți de dimensiunea lui și să ni-l asumăm așa cum ne asumăm multe alte aspecte asupra cărora nu suntem încă dispuși să acționăm pentru a le modifica. Este foarte adevărat că este mai ușor să îți asumi în viață, aspecte care nu te fac atât de rapid indezirabil în ochii unui partener romantic, sau sunt atât de sancționate social precum egoismul. Însă o dată ce am recunoscut explicit acest egoism și ni l-am asumat, vom face alegeri mult mai informate (inclusiv în materie de partener romantic). Ca urmare a acestei asumări, vom face acțiuni în care vom ține cont în mod real de nivelul nostru de egoism, și cum ar putea să interfereze cu rezultatul așteptat al acțiunilor noastre. În plus, vom realiza un management al consecințelor mult mai bun, setându-ne în același timp și așteptările într-o zonă mai realistă și, să sperăm, ne vom asuma și consecințele egoismului nostru cu mai multă liniște psihologică. Oricât de neatrăgător ar suna (măcar nu e atât de chestionabil din punct de vedere moral), ar trebui să ne alegem parteneri cu un decalaj de egoism suficient de mare pentru a susține o căsnicie (dacă aceasta este în planul nostru pe termen lung). Avem nevoie de un decalaj de egoism suficient de mare pentru a amortiza toate situațiile de suprapunere temporală a obiectivelor divergente și/sau legate de aspecte capitale cum este cazul acelor ocazii care nu apar mai frecvent decât o dată în viață. Pentru că e ușor să faci compromisuri și să negociezi (”eu fac asta deși nu sunt încântat, pentru ca tu să poți să faci ceea ce-ți dorești acum, pentru ca mai apoi tu să faci aia deși nu ești încântată pentru ca eu să pot să îmi îndeplinesc un vis”) cel mai greu este să cedezi atunci când ştii foarte clar care sunt costurile pentru tine şi că interesele sunt mutual-exclusive.
Poate unii dintre noi regretăm anii `50 când încă mai puteai în mod decent să-ți ”instrumentezi” scopurile tale și blindat de argumente extrase din societatea tradițională și codul ”a ceea ce se cuvine”, puținele studii solide existente și prescripțiile religioase din comunitatea în care te-ai format, să navighezi prin viață fericit că celălalt s-a lăsat convins să se sacrifice scopurilor tale. Din păcate nu ne mai putem întoarce în timp. Şi dacă tot nu ne mai putem întoarce în timp şi fiecare dintre noi găseşte în jur argumentări cât să îşi instrumenteze propriile scopuri şi niciun set de argumente nu e mai puţin valid decât al celuilalt ce-ar fi să simplificăm lucrurile şi notele de plată şi să ne întoarcem la rădăcina tuturor lucrurilor şi să ne-o asumăm: egoismul.
Psiholog și Psihoterapeut Simona Mălăescu
[1] tensiuni intrapsihice produse de conflictul între elemente de bază ale gândirii indivizilor și care le consevă stima de sine și elemente de comportament sau informație care contrazic în mod evident credințele inițiale, tensiuni în urma cărora avem reacții puternice de respingere și protest.
Sursa foto: Contele de Monte Cristo
[…] Cu toate acestea, parcă nimic nu e mai omniprezent în această epocă modernă, decât obositorul șir de consecințe al refuzului oamenilor de a-și înfrunta în mod direct și de a-și asuma egoismul, primul pas în refuz fiind reprezentat de camuflarea acestuia sub raționalizări ale acțiunilor și scopurilor lor, folosind argumente și justificări care merg de la studii științifice până la porunci din Vechiul Testament. Această, haideți s-o numim ”instrumentalizare” are rolul nu doar de a justifica acțiunile noastre, ci mai ales de a convinge pe ceilalți, de regulă partenerul, să fie compleanți cu planurile noastre și să sacrifice obiectivele lor în slujba obiectivelor noastre, sau cel puțin, să accepte prioritizarea pe care o propunem noi. Trăim într-o lume atât de avansată încât, fiecare dintre noi este expus de-a lungul vieții la atât de multă informație, încât inevitabil, o reține mai bine și se blindează cu informația care îi explică, raționalizează și mai ales, îl ajută să-și instrumentalizeze scopurile lui. De ce? Pentru că în prima fază a dezvoltării imaginii de sine, aproape toți suntem într-o fază de negare a egoismului, și cu cât întârziem mai mult momentul în care informațiile din exterior despre cât de egoiști părem, copleșește capacitatea noastră de a ne menține o iluzie cum că ”nu suntem nici mai buni nici, nici mai răi decât alții”, cu atât mai împăcați cu noi înșine suntem. Și pentru aceasta avem nevoie de argumente. Din mulțimea de informații la care suntem supuși, vom reține preferențial, toate informațiile care ne ajută să ne justificăm scopurile și acțiunile, care ne confirmă teoriile despre viață, despre cuplu, despre rolurile în cupluri etc. și le vom …continuarea articolului aici! […]