Convingerea că depăşirea unui divorţ și ritmul refacerii tale psihologice după separare ar putea depinde de cât de “complicat a fost” în cazul vostru, de gravitatea sau rezultatul unor acțiuni sau factori din trecut (acțiunile voastre anterioare, motivele despărțirii, caracteristicile relației etc.) pe care (Atenție!!) nu-i mai poți modifica este și incorectă și nici nu te ajută.
De asemenea, convingerea că acestea depind de conjuncturi exterioare (cum anume v-ați despărțit, existența altei relații la momentul despărțirii) care (din nou Atenție!!) nu stau, sau nu au stat sub controlul tău (fapt ce vom vedea mai departe poate fi explicat și de ceea ce numim un ”locus de control extern”) te demobilizează în a face ceva, în a fi proactiv în procesul de revenire și reorganizare a propriei vieți. De ce? Aruncând o privire în zona fiziologiei neurotransmitătorilor constatăm că aceste convingeri determină reducerea suportului dopaminergic care are tocmai funcția să te mobilizeze să faci ceva – în cazul divorțului, să preiei frâiele propriei reorganizări și să acționezi zi de zi către reorganizarea propriei vieți și revenirea la nivelele normale de satisfacție în legătură cu viața proprie. Comanda către creier e una simplă: credința că rezutatul divorțului”nu ține/n-a ținut de mine” este interpretată de ”centrul de comandă” drept: ”nu am nimic de făcut” deci nu se secretă prea multă dopamină pentru că nu se acționează în nicio direcție, se așteaptă pur și simplu pasiv ”să treacă starea asta”.
Acest aspect, de care ne ocupăm în acest ultim articol al seriei dedicate divorţului, începută cu doua săptămâni în urmă, constituie doar unul dintre aspectele care fac diferenţa între aceia dintre noi care se refac mai uşor după un divorţ şi cei care se refac mai greu sau incomplet. Din fericire, aspectele tratate în articolul de faţă sunt cel mai uşor de corectat şi cel mai la îndemână. A cincea şi ultima lecţie despre ce trebuie să ştim din punct de vedere psihologic, despre divorţ astfel încât să-l depăşim corespunzător, abordează tipurile de atribuiri cauzale pe care le facem (ce sau pe cine facem responsabil) şi cine credem că deţine controlul.
A cincea lecţie: află ce tip de locus de control ai, ce tip de atribuiri faci predominant şi cât de înclinat către profeţii auto-îndeplinite eşti şi foloseşte-le pe toate în favoarea reorganizării propriei vieţi!
Nivelele reduse ale dopaminei, completate și întărite de nivelele de asemenea reduse ale endorfinelor și serotoninei caracteristice stărilor depresive post-divorț, reprezintă tocmai ”cocktailul letal” împotriva dispoziție constructive, care împiedică luarea inițiativei și o planificare și mobilizare treptată a procesului de reorganizare a propriei vieți. Petrecându-ţi zilele la nivele joase ale dopaminei, serotoninei și endorfinelor și așteptând, pasiv să apară niște modificări exterioare controlului tău, fiind convins că în cazul tău ”e mai complicat” pentru că divorțul a fost mai complicat, cel mai probabil aștepți ”să treacă odată” sau să ”se termine” ceva (suferința sau ”ghinionul asta”). În acelaşi timp, despre acei apropiaţi care şi ei au divorţat, şi care mai spun ”încerc să-mi revin …”, ”mă străduiesc să …”, ”lupt să …” tu crezi că ei pot să facă asta întrucât în cazul lor divorțul nu a ținut de factori pe care ei nu îi puteau controla sau nu îi mai pot modifica. Cazul lor, crezi tu, e cazul mai fericit în care își permit să poată acționa, să se străduie, să lupte. ”E mai ușor” în cazul lor,”presiunea psihologică e mai redusă” îți spui tu, dacă, spre exemplu, divorțează și nu sunt copii la mijloc, sau, când fostul lor partener nu era într-o altă relație deja ca în cazul sfârșitului relației tale etc.
Nici nu îți trece prin minte faptul că, lucrurile se văd cu siguranță diferit din punctul lor de vedere. Poate ei (mai ales dacă sunt femei sau tu eşti femeie) te consideră tocmai pe tine cazul fericit în care ai acei copii, și presupun că nesiguranțele tale în privința viitorului, sunt mult mai mici pentru că tu nu ai dead-lineuri dictate de ”ceasul biologic”. De asemenea, mai pot presupune că doar investiția lor de 10 sau 15 ani într-o căsnicie a fost lipsită de semnificație. A divorța după 34 de ani ieșind dintr-o relație fără copii pune o mare presiune și anxietate pe umerii unei femei care se uită pe statisticile de fertilitate după vârsta de 35 de ani și se întreabă: am să îmi revin la timp după divorț cât să mai fiu capabilă să investesc într-o relație și să mai am șansa să trăiesc împlinirea de a fi mamă, sau când l-am ales pe fostul partener am început practic un șir de alegeri pe care voi fi obligată să mi le asum pentru că nu le mai pot schimba? Și așa, de exemplu, tu poți să crezi despre alte femei că pot să își revină mai ușor pentru că nu au prea multe poveri și presiuni. În timpul acesta și ele cred despre tine că tu ai cele mai mari șanse să te refaci pentru că nu te presează nimic, pentru că ai împlinirea unor copii frumoși din fosta relație și nici nu stai să te întrebi ”ce sens și semnificație pozitivă să îi atribui căsniciei mele de 10 ani pentru a da un sens acelei perioade și a o integra pozitiv în existența mea?” în timp ce ele trebuie să lucreze uneori într-o anumită măsură pentru a găsi o astfel de semnificație. Cine o avea dreptate în reprezentările sale? Odată ce am conştientizat cât de relative sunt reprezentările noastre despre situaţie, mai constructive ar fi să ne punem altă întrebare:
Oare, conjunctura explică diferența între ritmurile diferite de refacere ale persoanelor care trec printr-un divorț, sau o importantă contribuție o prezintă și maniera în care interpretăm și evaluăm ca negativitate, situația noastră post-divorț? Modul cum apreciem resursele noastre de a face față situației și cât control percepem că avem asupra vieții materiale și stării noastre de spirit joacă un rol foarte important. Aceste reprezentări – care diferă foarte mult între ele de la persoană la persoană – influențează major tipul de emoții apărute și intensitatea lor, influenţează de asemenea, manifestările fiziologice și comportamentul celor care trec printr-un divorț. În descrierea anterioară ați găsit doar câteva exemple de interpretări ce pot lua naștere în situația unui divorț și cât de relative pot fi acestea. În această manieră putem să atribuim, să explicăm în mod greșit reușita sau performanța mai bună a altora în a-și reveni și ne autosabotăm propriile șanse de a ne reface rapid și complet.
În modul cum ne explicăm reușita sau eșecul celorlalți în a se reface post-divorț este important așa numitul stil atribuțional prezentat de fiecare, o anumită predispoziție de a face un anumit tip de presupuneri în legătură cu cauzele pentru care unele lucruri se întâmplă. Teoria spune că obișnuim în general, atunci când analizăm alte persoane, mai degrabă să punem cauzele sau explicațiile anumitor acțiuni ale oamenilor pe seama unor trăsături interne, de personalitate sau ce țin de individ (așa numitele atribuiri interne), decât pe seama circumstanțelor exterioare (atribuiri externe) în care s-a petrecut evenimentul. Acest fapt, teoretic, ar trebui să ne ajute, în cazul unui divorț, să interpretăm faptul că unii își revin mai rapid și complet mai degrabă ca rezultat al unor caracteristici sau abilități proprii diferite, decât ca rezultat al anumitor circumstanțe exterioare diferite de care vorbeam anterior. De la această tendință statistică există excepții reprezentate de oameni care fac preferențial mai degrabă un anumit tip de atribuiri (interne sau externe). E important să ne cunoaștem această înclinație când interpretăm situații, comportamente, dar mai ales, intențiile acțiunilor celorlalți, și cu atât mai mult ale fostului partener. A pune anumite evenimente nefericite într-o prea mare măsură pe seama unor mobiluri interne ale fostului partener subestimând rolul cauzelor externe care au contribuit în a-i influența acțiunile reprezintă cel mai comod lucru de aceea a fost și denumit ”eroare fundamentală în atribuire”. Atribuirile eronate pot să provoace suferință ambelor părți, chiar dacă uneori pare mai ușor să învinuim.
O caracteristică personală care influențează tipul de atribuiri cauzale pe care le facem mai ales atunci când ne explicăm succesele și eșecurile proprii, ține de sentimentul nostru de control asupra evenimentelor (denumită și locus de control), și unde anume se află acest control în raport cu propria persoană: în interiorul nostru (în puterea noastră) sau în exteriorul nostru (ținând de factori asupra cărora avem puțin control sau deloc). Mai relevant pentru manifestările noastre emoționale în cazul unui divorț, este modul cum atribuim cauzele succesului sau eșecului în cazul propriilor acțiuni, ca predispoziție stabilă de a face atribuiri. Unele persoane sunt mai degrabă înclinate să pună succesul unei acțiuni pe seama a ceva ce au făcut bine ca urmare a unor abilități proprii și unei autoeficacități în a realiza ceva, și a minimaliza rolul pe care l-au jucat în acel succes factorii externi conjuncturali precum șansa. Despre aceste persoane spunem că prezintă locus de control intern, întrucât predispoziția de a atribui atât succesele cât și eșecurile mai degrabă rezultatului acțiunilor și abilităților proprii le conferă automat și sentimentul că lucrurile se află mai degrabă sub controlul lor, că prin auto-dirijarea propriilor acțiuni și efort pot controla rezultatele situațiilor curente sau cu care urmează să se confrunte. Un locus de control intern, desigur, reprezintă o premisă mai bună pentru refacerea post-divorț în combinație cu profețiile pozitive auto-îndeplinite. O astfel de persoană confruntată cu un divorț, chiar și în situația în care inițiativa divorțului nu i-a aparținut, prezintă un rol mai activ în a-și asuma propria responsabilitate (atât cât îi revine) pentru eșecul relației anterioare și a se mobiliza să facă față provocărilor presupuse de reorganizarea propriei vieți pe noi coordonate. În cazul lor, o astfel de raportare pro-activă solicită un suport dopaminergic ridicat și evită, la nivel fiziologic, toată capcana neuro-transmițătorilor descrisă anterior drept ”cocktailul letal” pentru menținerea unei dispoziții proaste. Faptul că ei vor integra funcțional această experiență de cuplu acumulată, sub formă de cunoaștere, le va permite să aleagă un partener mai potrivit nevoilor lor și mai fericit cu ceea ce au ei de oferit într-o relație viitoare. De asemenea, le va permite să gestioneze mult mai corespunzător provocările la care va fi supusă o relație de cuplu viitoare, în speranța fermă că va sta în puterea lor să controleze calitatea și rezultatul următoarelor relații.
Persoanele care prezintă un locus de control extern, care sunt mai înclinate să atribuie cauzele evenimentelor din viața lor (indiferent că sunt pozitive sau negative) unor factori externi, mai puțin controlabili, se vor percepe pe ele însele drept mai vulnerabile la evenimente negative pe care nu le pot prevedea (drept urmare nici controla), și mai puțin merituoase în producerea evenimentelor pozitive sau în determinarea succeselor. Un posibil exemplu de atitudine și comportament probabil în situații de divorț al acestor persoane a fost descris chiar în debutul secțiunii dedicate stilului atribuțional. Ei pot prezenta mai degrabă o atitudine debusolată și pasivă, aceea a oamenilor cărora evenimentele din viața lor ”li se întâmplă” mai degrabă, fără să aibă vreun control asupra lor și neștiind ce urmează sau cât o să dureze, sunt demotivați să acționeze. O astfel de raportare la situație, așa cum am descris anterior, îi determină să intre într-o capcană fiziologică a demotivării și lipsei de speranță. În cazul lor ieșirea dintr-un divorț e mai degrabă un rezultat al unor circumstanțe exterioare, reorganizarea activă și controlată a propriei vieți fiind absentă, ei lasă lucrurile la latitudinea ”șansei”.
Ar trebui adăugat faptul că, în plus fațǎ de locusul de control intern sau extern, contează dacă stilul nostru atribuțional este, în plus, stabil (cauza e permanentă) sau instabil (credem, că lucrurile merg prost în viața noastră pentru că așa au mers și până acum și așa vor merge și în viitor, deci ca o situație stabilă, sau dimpotrivă, vedem evenimentele negative ca o situație temporară, datorată unei conjuncturi anume). De asemenea, depinde și dacă atribuirile făcute au mai degrabă caracter general sau, dimpotrivă, contextualizat (cauza a fost una specifică). Spre exemplu, putem presupune că un anumit eșec ni se datorează și cam așa se vor petrece lucrurile de fiecare dată, în loc să presupunem că eșecul într-o situație dată depinde atât de contextul în care s-au derulat lucrurile cât și de niște abilități pe acel domeniu care necesită îmbunătățiri, dar asta nu înseamnă că nu avem abilitățile necesare pentru a înregistra succes în alt domeniu sau contextul nu ne va fi mai favorabil în viitor. Și în legătură cu ceilalți oameni, obișnuim mai degrabă să prespunem că acțiunile lor sunt mai degrabă explicate de niște trăsături stabile de personalitate și de durată (atribuiri interne stabile), decât să presupunem că explicația pentru un comportament se datorează unor cauze de moment (atribuiri interne instabile), care nu au legătură cu felul lor obișnuit de a fi (au fost obosiți sau iritați în ziua respectivă datorită lipsei somnului dar nu sunt în mod obișnuit așa, ca persoană).
Tu știi ce tip de locus de control prezinți? Șii ce stil atribuțional ai? Fă un test și fii atent și corectează distorsiunile de atribuire a cauzalității și toate erorile de raționament descrise anterior care nu te ajută. Atitudinea asta este recomandată nu doar în situația de față ci pe termen lung.
În plus, credințele noastre că divorțul nostru a fost mai complicat și mai dureros prin particularitățile separării, și că în mod automat, prin comparație cu alții, este justificat și firesc să ne revenim mai greu și să suferim, să fim revoltați, să nu găsim soluții să fim din nou revoltați și să condamnăm, să acuzăm și să urâm pentru ca apoi să ne simțim deprimați și vinovați și să sfârșim în neputință, alături de sentimentul că în cazul nostru, ce putea fi diferit ca să ne revenim mai ușor acum, trebuia schimbat cu mult timp în urmă, sau nu a depins de alegerile noastre ci de alegerile lui/ei, toate aceste îndreptățiri ale suferinței și lipsei de control asupra divorțului nostru, funcționează ca o profeție negativă auto-îndeplinită. O profeție negativă proprie în legătură cu cât de greu îți va fi să îți revii funcționează ca o comandă subliminală și reprezintă o profeție pe care o vei auto-îndeplini. În realitate, aceasta va funcționa ca o comandă la nivel subconștient, anume: ”că în cazul tău situația este mai complicată și ție îți va fi mai greu să îți revii din cauza aceasta” îngreunând și făcând mai lentă procesarea corespunzătoare a divorțului și reorganizarea propriei vieți. Nu era destul că ai fost o dată ”victima” unui divorț pe care nu l-ai vrut tu, vei fi o dublă victimă dacă vei continua să trăiești cu sentimentul că este ceva ”ce ți se întâmplă ție” și deci nu ai niciun cuvânt de spus în reorganizarea propriei existențe. Şi asta este tot o formă de autosabotare a propriei stări de bine psihologic.
Doar deciza divorțului a fost oarecum și parțial, în afara controlului tău, cum te adaptezi cognitiv și cum te reorganizezi la aflarea veștii că partenerul/a a decis să renunțe la viața alături de tine ESTE sub controlul tău.
Dacă ar fi să recapitulăm în încheierea acestei serii dedicate divorţului ca eveniment de viaţă negativ, care au fost principalele lecţii de reţinut pentru a depăşi corespunzător un divorţ, acestea ar fi:
Divorțul trebuie mai întâi recunoscut rațional și explicit ca un eveniment cu impact considerabil și mai apoi depășit.
Înlocuiește convingerile despre divorț care nu te ajută!
Află ce tip de atașament prezinți și acționează în consecință!
Află ce tip de scheme cognitive prezinți și modifica-le rapid dacă e cazul!
Verifică dacă eşti înclinat spre catastrofare şi corectează-te!
Află ce tip de locus de control ai, ce tip de atribuiri faci predominant şi cât de înclinat către profeţii auto-îndeplinite eşti şi foloseşte-le în favoarea reorganizării propriei vieţi!
Dacă ți se par prea mulți factorii personali de care trebuie să ții cont, pe care trebuie să ți-i cunoști și asupra cărora trebuie să acționezi singur, dacă ți se pare că nu ai suficientă energie să te reorganizezi pe cont-propriu sau ești insuficient motivat să preiei controlul activ, dacă te-ai apucat de treabă dar rezultatele nu par să vină suficient de repede pentru liniștea pe care o meriți și liniștea copiilor tăi, ridică-te deasupra stereotipurilor și spre binele lor ia-ți un ”antrenor” până se termină cursa și ești din nou mulțumit sau chiar fericit cu viața ta. De alergat tot tu vei fi cel care aleargă sau suportă disconfortul. Cu o diferenţă sesizabilă: vei fi cel care câștigă, nu cel care se târâște către linia de sosire.
Psiholog clinician şi psihoterapeut Simona Mălăescu
sursa foto: synergylife.net
[…] Acest aspect, de care ne ocupăm în acest ultim articol al seriei dedicate divorţului, începută cu doua săptămâni în urmă, constituie doar unul dintre aspectele care fac diferenţa între aceia dintre noi care se refac mai uşor după un divorţ şi cei care se refac mai greu sau incomplet. Din fericire, aspectele tratate în articolul de faţă sunt cel mai uşor de corectat şi cel mai la îndemână. A cincea şi ultima lecţie despre ce trebuie să ştim din punct de vedere psihologic, despre divorţ astfel încât să-l depăşim corespunzător, abordează tipurile de atribuiri cauzale pe care le facem (ce sau pe cine facem responsabil) şi cine credem că deţine… continuare in revista 7Aprilie.ro […]