Arhive Cazul meu - Pagina 2 din 8

Un bărbat paralizat reușește să se miște cu ajutorul unui exoschelet controlat de minte

Un bărbat a reușit să-și miște toate cele patru membre paralizate cu ajutorul unui exoschelet controlat de minte, potrivit cercetătorilor francezi citați de BBC.

Thibault, în vârstă de 30 de ani, spune că primii pași făcuți în costum l-au făcut să se simtă precum „primul om pe Lună“. Mișcările sale, mai ales mersul, sunt departe de a fi perfecte, iar costumul este folosit deocamdată numai în laborator.

Dar cercetătorii spun că această realizare va îmbunătăți în curând calitatea vieții celor care suferă de astfel de handicapuri.

Cum funcționează?

Thibaul a suferit o intervenție chirurgicală pentru a i se pune două implanturi pe suprafața creierului, acoperind părțile acestuia responsabile de controlul mișcărilor.

64 de electrozi pe fiecare implant citesc activitatea creierului și transmit instrucțiunile unui computer din apropiere.

Un software sofisticat cintește undele transmise de creier și le transformă în instrucțiuni pentru controlul exoscheletului.

Thibault a trebuit să fie prins în exoschelet.

Când se gândește la cuvântul „mers“, stabilește un lanț de instrucțiuni pentru a-și mișca picioarele.

Și poate controla fiecare braț, manevrându-l în spațiu 3D.

Cât de ușor este de folosit?

Thibault, care nu a vrut să-și dezvîluie numele întreg, lucra ca optician înainte să cadă în gol 15 metri în urma unui incident de acum patru ani, de la un club de noapte.

Lovitura de la coloană l-a lăsat paralizat și a petrecut următorii doi ani în spital. Dar, în 2017, a luat parte la un test cu exoschelet cu Clinatec și Universitatea din Grenoble.

Inițial, el a exersat folosind implanturi în creier pentru a controla un personaj virtual ori un avatar, într-un joc pe calculator, apoi a trecut la etapa în care purta costumul.

„Era ca și cum aș fi fost primul om pe Lună. Nu am mers doi ani. Uitasem ce înseamnă să stai în picioare, am uitat că eram mai înalt decât mulți alți oameni din jurul meu“, spune el.

A durat mult mai mult până a învățat cum să-și controleze mâinile. „Era foarte dificil pentru că este o combinație de mai mulți mușchi și mișcări. Este cel mai impresionant lucru pe care îl pot face cu exoscheletul“, spune Thibault.

Cât de bun este exoscheletul?

Cele 65 de kilograme de robotică sofisticată nu recuperează toate funcțiile în totalitate. Totuși, este un progres remarcabil având în vedere că permite oamenilor să controleze un singur membru cu gândurile lor.

Thibault are nevoie să fie atașat de un ham prin de tavan pentru a micșora riscul de a cădea cu exoscheletul, ceea ce înseamnă că device-ul nu este încă pregătit pentru a se mișca în afara laboratorului.

„Este departe de a fi un mers autonom“, spune prof. Alim-Louis Benabid, președintele consiliului executiv al Clinatec. El a mai spus pentru BBC: „Nu are mișcările rapide și precise ca să nu cadă, nimeni nu are“.

În anumite sarcini când Thibault trebuia să atingă anumite ținte folosind exoscheletul pentru a-și mișca membrele și roti încheieturile, Thibault avea o rată de succes de 71%.

Prof. Benabid, care a dezvoltat stimularea creierului pentru boala Parkinson, a spus pentru BBC: „Am rezolvat problema și am arătat că principiul este corect. Aceasta este dovada că putem extinde mobilitatea pacienților într-un exoschelet. Aceasta este direcția pentru a oferi o viață mai bună“.

Care este următorul pas?

Oamenii de știință francezi spun că pot continua pentru a îmbunătăți tehnologia. În prezent, sunt limitați de cantitatea de date pe care le pot citi din creier, le trimit unui computer, le interpretează și le trimit exoscheletului în timp real.

Ei au 350 de milisecunde pentru a trece de la gând la mișcare, altfel sistemul devine dificil de controlat. Asta înseamnă că din cei 64 de elcetrozi pe fiecare implant, cercetătorii folosesc numai 32.

Așa că există posibilitatea de a citi gândurile mai amănunțit folosind computere mai puternice și inteligența artificială pentru a interpreta informațiile trimise de creier.

De asemenea, există planuri de dezvolta controlul degetelor pentru a-i permite lui Thibault să ridice și să miște obiecte. El a folosit deja implantul pentru a controla scaunul cu rotile.

Ce cred experții?

Prof. Tom Shakespeare de la London School of Hygiene and Tropical Medicine spune: „Deși acest studiu prezintă un progres extraordinar, trebuie să ne amintim că dovada conceputlui este departe de posibilitatea folosirii clinic. Există pericolul unei suprapublicități în acest domeniu. Costurile constrâng destul de mult ceea ce înseamnă că opțiunile hi-tech nu vor fi niciodată disponibile celor mai mulți oameni din lume cu dizabilități“

El spune că numai 15% din oamenii cu dizabilități au un scaun cu rotile sau alte device-uri care să-i ajute.

Sursa fotografii: FONDS DE DOTATION CLINATEC

„Tratamentele m-au pus la pământ“

În urmă cu douăzeci de ani, Mariana (acum în vâstă de 56 de ani) a trăit un episod foarte dureros din viața sa. Poate cel mai dureros. O rană pe care o avea pe uter s-a agravat și a fost nevoită să urmeze diverse terapii.

„Ca o consecință a chiuretajelor efectuate după cele două sarcini, am rămas cu o rană pe uter. Oricât de mult am încercat să o țin sub control cu ajutorul medicamentelor, aceasta a evoluat, ducând, în timp, la alte probleme. Am făcut tratament cu ovule, spălături cu antibiotic, de la 23-24 de ani, de la ultima sarcină, până la 39 de ani, când am stat internată 3 luni la Spitalul „Elena Cuza“ din Iași“, povestește femeia.

Acolo, medicii i-au aplicat un tratament – puncții și infiltrații – cu hidrocortizon și ampicilină, diagnosticul fiind chist ovarian drept, cu diametrul 7/6 cm. Mariana spune că „după acest tratament traumatizant aplicat zilnic, nu am avut nicio revenire la starea normală, ba mai mult, din punct de vedere psihic, eram la pământ“. Ulterior, a reușit să ia legătura cu un alt medic, de la Spitalul „Filantropia“ din București, sub a cărui îndrumare i s-au făcut toate investigațiile necesare.

Au apărut complicațiile

„Medicul de la Filantropia mi-a spus că metoda aplicată la Iași nu se mai folosea de mai bine de 10 ani, aceasta provocând alte complicații, încazul meu mastoză chistică bilaterală. Mai mult, deși aveam ovarul drept bolnav, infiltrațiile mi-au fost făcute cu același ac la ambele ovare, ceea ce l-a afectat și pe cel stâng“, își amintește femeia. În urma acestor investigații, medicul a decis să-i facă amputație înaltă de col și să îi scoată ovarul drept. S-a evitat histerectomia totală, pe motiv că este prea tânără ca să fie supusă unei astfel de intervenții chirurgicale. Totuși, la 45 de ani, Mariana s-a întors pe patul de spital, unde același medic de la Filantropia i-a stabilit diagnosticul de fibrom uterin.

„Aveam foarte mari probleme, dureri îngrozitoare la menstruație, hemoragii care țineau și câte o săptămână“, subliniază ea. S-a internat la Insitutul Oncologic din București unde i s-a făcut excizia completă a uterului, incluziv a cervixului (colul uterin). De atunci, nu a mai avut probleme ginecologice, în afară de dereglarea hormonală produsă de histerectomie.

Boala l-a convins să dea la Facultatea de Medicină

Deși s-a lupta cu boala încă din adolescență, Bogdan a învățat împreună cu familia sa, să lupte. Să lupte pentru sănătate, pentru ceea ce-și dorește, pentru bine. În prezent, tânărul studiază medicina, oferind ajutor celor care trec prin aceleași probleme ca ale lui.

Bogdan are 24 de ani și a fost diagnosticat cu artrită la 15 ani. O vârstă a întrebărilor și răspunsurilor, a frământărilor și planurilor, a dorințelor și bucuriilor. Problema de sănătate a lui Bogdan a pus la încercare întreaga familie. Diagnosticul de artrită idiopatică juvenilă (boală autoimunp cronică manifestată prin inflamarea persistentă a articulațiilor) a fost un obstacol pe care, în cele din urmă, au reușit să-l depășească.

„Eu și părinții mei am fost foarte surprinși atunci când am aflat diagnosticul. Am trecut prin toate fazele bolii: de la negare până la frustrare, îngrijorare și anxietate. Pentru că era ceva necunoscut, pentru că nu știam niciunul cum să reacționăm și pentru că nu ne venea să credem că viața mea urma să se schimbe pentru totdeauna“, povestește Bogdan.

Fără activitate fizică

El își amintelte că imediat după aflarea diagnosticului a trebuit să facă mai multe schimbări, tocmai pentru a reuși să țină sub control boala. Mai întâi, a renunțat la orice formă de activitate fizică, chiar și recreațional, ca mai apoi să fie nevoit să acorde atenție propriei greutăți. „Ca orice om, m-am speriat foarte tare atunci când nu mi-am mai putut folosi picioarele și nu am mai putut fi activă. Voiam și eu să ies cu prietenii la fotbal sau tenis. Din păcate, nu am mai putut. Dar prietenii mei m-au înțeles încă de la început. Din păcate, au aflat mai tîzriu, pentru că eu încă nu-mi dădeam seama ce mi se întâmplă, și am fost reticent în a-mi dezvălui boala“, povestește Bogdan.

Experiența de viață, o provocare

Una dintre marile dezamăgiri din acea perioadă a adolescenței a fost că nu a putut să facă aceleași lucruri ca prietenii lui. Ajutat de familia lui, a reușit să înțeleagă că trebuie să accepte unele compromisuri, tocmai pentru a merge mai departe. „Din fericire, pot spune că mă număr printre norocoșii care nu au avut parte de efecte secundare ale tratamentului. Starea de somnolență și ușoarele probleme digestive au fost singurele neplăceri pe care a trebuit să le depășesc. Acum nu pot decât să consider trările trecute ca fiind o provocare aleatorie. Alegerea profesiei din prezent a fost determinată de experiența mea, e adevărat. Alături de cadrul medical al cărui pacient încă sunt, afecțiunea a fost scânteia care a aprins flacăra pasiunii pentru medicină, încă din adolescență“, mărsturisește tânărul. În prezent este în ultimul an la Facultatea de Medicină.

Drumul lung și anevoios spre însănătoșire

Când testul de sarcină a indicat două liniuțe roz perfect vizibile, Mariana Biscoianu din Buzău a fost în culmea fericirii. Iar la 2 octombrie 2016 s-a născut Matei Alexandru.

Micuțul blond cu ochi albaștri și gropiță fermecătoare pe obrazul drept părea desprins dintr-o reclamă pentru bebeluși. Copilul avea însă un somn neliniștit și un comportament care a început să-i îngrijoreze pe părinți. Lunile au trecut, iar Mariana și-a dat seama că bebelușul ei nu se dezvoltă precum ceilalți copii.

Diagnostic șocant

Ajunsă la medicul de familie, acesta a sfătuit părinții să meargă cu copilul la neuropsihiatru și neurolog. Specialiștii și-au dat seama că băiețelul suferea de o tulburare de neurodezvoltare, cauzele nefiind foarte clare. Părinții aufost șocați de vestea primită. După zile și nopți de nesomn și lacrimi, după refuzul diagnisticului și după revoltă, Mariana a decis că trebuie să fie puternică pentru copilul ei. Așa că a făcut tot posibilul pentru ca bebeluțul ei să urmeze terapia indicată.

Șansa lui Matei

„De câte ori mă uit în ochii fiului meu, îmi repet că nu trebuie să mă las învinsă de nimic, pentru că iubirea de mamă depășește orice diagnostic“, spune Mariana. „Are posibilitatea de a se integra în colectiv, în societate, dacă se lucrează intens cu el. Există o șansă pentru el. O șansă pe care alți copii nu o au.“, a conchis ea.

Diagnosticată cu cancer pulmonar în stadiul 4 la câteva luni după ce a născut

O mamă diagnosticatp cu cancer în stadiul 4 la 6 luni după ce a născut vorbește despre teama de a nu-și vedea fiica cum crește, potrivit mirror.co.uk

Bloggerița Joanna Heard, 34 de ani, a aflat în luna iulie că are o tumoră și că ar mai putea să trăiască un an de zile.

O lună mai tîrziu i s-a spus că testele i-au ieșit pozitive la ALK, o boală genetică care afectează, în principal, femeile tinere sau de vârstă mijlocie care fumează puțin sau, cum e Joanna, nu fumează deloc.

Deși femeia urmează un tratament pentru mișcorarea tumorii, ea spune că speranța de viață nu este mai mare de 7 ani.

Joanna, care se descrie ca o bolnavă de cancer războinică și-a făcut un cont pe Instagram: @justamammafightingcancer . O ajută să facă față luptei pe care o duce în fiecare zi, în timp ce încearcă să-ți înțeleagă boala. Joanna spune că atunci când a fost diagnosticată i s-au mai dat 6 luni de trăit, iar gîndurile negre și-au făcut loc în mintea ei.

„Era ireal. Era ca și cum „nu se poate, asta se poate întâmpla numai altora. Sunt o proaspătă mamică, de 34 de ani. Și mă gândeam în continuu că în maximum un an o să mor.“, spune ea.

**Joanna ar trebui să se căsătorească cu partenerul ei Daniel Jonathan în 10 aprilie, anul viitor.** (Sursa: rossendale free press)

„Trebuie să te așezi și să te gândești foarte bine: dacă îmi spun să fac chimioterapie, oare o să aibă efect? Oare merită? Să treci prin toate gândurile și emoțiile astea a fost îngrozitor, dar oamenii se confruntă cu asta în fiecare zi. “

Medicii au bănuit că Joanna, care ar trebui să se căsătorească cu partenerul ei de viață în luna aprilie anul viitor, are infecție la plămâni, pneumonie sau pleurezie și este pasionată de relevarea problemelor legate de diagnostice greșite și tratamente greșite.

„Afectează din ce în ce mai mulți tineri și nu orice spital oferă testarea celulelor care descoperă aceste forme rare ale bolii. Nu orice oncolog din țară cunoaște această afecțiune, ceea ce te cam sperie. Să spui ce știi desprea această boală înseamnă o putere pe care o ai asupra ei și mai mare.

Joanna, care este originară din Southport, ia un tratament medicamentos zilnic. Când va deveni imună la medicament, undeva peste aproximtaiv 3 ani va avea nevoie de o alternativă.

„Când nu va mai avea niciun efect pentru mine, va apărea un altul. Sunt foarte scumpe, de aceea nu oferă teste genetice pentru toată lumea. Nu respir prea bine și nu pot merge foarte mult. Sunt clasificată ca o persoană cu dizabilități. Și am dureri la nivelul nervilor.“

Joanna spune că blogul pe care îl are a ajutat-o să rămână într-o stare optimistă și i-a ajutat prietenii și familia să facă față la tot ce se întâmplă.

„Pentru că sunt o persoană foarte pozitivă și ei sunt mai pozitivi. Știu că voi face tot ce pot pentru o schimbare pozitivă. Războinică este un cuvânt bun. Este o bătălie pentru a-mi salva viața și pentru a-i salva și pe alții. Am dedicat o parte din blog întrebării „de ce eu?“. A fost o chestie terapeutică. Când am fost prima dată diagnosticată, m-am distanțat de toată lumea. Mă simțeam de parcă i-aș fi dezamăgit. Am început să scriu și am început acest blog. Îmi place să scriu. Întotdeauna mi-am dorit să fac asta. Am avut unele comentarii foarte frumoase. Mi-a plăcut să le citesc și m-au mai înveselit. este greu să mă descriu ca o victimă. Refuz să cred asta.“

Joanna spune că un grup de sprijin format on-line cu pacienți care trec prin aceeași dramă a fost un ajutor fantastic pentru ea, și asta de vreme ce materialele disponibile pe Internet despre rata de supraviețuire în cazul cancerului pulmonar sunt foarte triste.

„Grupul de sprijin a fost fantastic. E nemaipomenit să vorbești cu oameni care trec prin aceeași chestie ca tine. Deseori stau aici și mă gândesc dacă o să fiu la nunta fiicei mele. E foarte posibil să nu. Ea este motivația mea.“

Cum m-a făcut hipertensiunea să-mi schimb modul de viață

Fumatul, programul încărcat și excesul de sare au contribuit în cazul unei femei de 45 de ani la creșterea tensiunii arteriale.

„Când aveam 35 de ani, după o zi de muncă extenuantă, am observat că o păcătoasă de durere de cap pe care o avusesem toată ziua nu înceta. Ba din contră, devenea din ce în ce mai puternică, de parcă îmi exploda capul. Am început să am și vărsături și nu mai știam ce să fac. La insistențele unei vecine care este asistentă medicală mi-am luat tensiunea. Toată viața am fost hipotensivă. Aveam cel mult 11 de obicei. Acum aveam 19 cu 11. Am luat un medicament pe care l-am ținut sub limbă și mi-a trecut durerea de cap. După o oră, tensiunea era 15. M-am speriat destul de tare așa că am decis să mă duc la un control medical“, povestește Maria.

Diagnostic: hipertensiune

După consultație, Maria a primit și diagnosticul: hipertensiune arterială. Medicul i-a spus că trebuie să ia medicamente toată viața, și i-a spus că trebuie să renunțe la fumat și la mâncărurile cu sare. „Mi-a zis că trebuie să slăbesc, să reduc cafelele, să mă odihnesc mai mult și să vin periodic la conrol. Din păcate, nu am respectat decât o parte dintre indicații. Am mers la control periodic și am luat medicamentele. Dar nu am renunșat la fumat și am mâncat în continuare ce-mi plăcea, beam cafea și nu am slăbit.“

Când ajungea la medic, tensiunea era 12. Dar a început ca nici medicamentele să nu mai fie luate zilnic, ci doar atunci când Maria își aducea aminte sau când o durea capul, până când nu l-a mai luat deloc. Cam un an.

Nerespectarea tratamentului

„Totul părea că merge bine până când, într-o zi, la serviciu a venit un medic de medicina muncii. Eu mă simțeam foarte bine în ziua aceea, dar când mi-a luat tensiunea aveam 22 cu 12. M-am speriat și eu și medicul, a chemat ambulanța și am ajuns la spital. Am stat internată 2 zile până mi-au scăzut cu perfuzii tensiunea la 14. Mi-au făcut analize și investigații.

Am ieșit cu un tratament de 4 medicamente pentru tensiune, în loc de 1 cât aveam înainte, pe care trebuie să le iau zilnic. Mi s-a spus clar că dacă nu iau tratamentul, nu renunț la fumat și la alimente cu sare voi muri.

M-am speriat foarte rău, și îmi tot spuneam că vreau să dansez la nunta fiului meu și să-mi cresc nepoții. Am respectat toate recomandările, mai puțin pe cea cu fumatul, dar am ajuns la 4-5 țigări pe zi. Acum am din nou tensiunea 12. Am devenit ma grijulie cu sănătatea mea. Și încerc, pentru fiul meu în special, să renunț de tot la fumat“, a conchis Maria.

O luptă grea și lungă i-a pus sănătatea la încercare

Povestea lui Marian începe în urmă cu 3 ani, când, înainte de a împlini 34 de ani, a fost diagnosticat cu tuberculoză rezistentă la medicamente. După mai multe internări în spital, a reușit să învingă boala.

Marian își amintește că se simțea din ce în ce mai obosit, tușea, transpira foarte mult noaptea și slăbise. În urma unei radiografii pulmonare și a unui consult de specialitate, medicii au descoperit că bărbatul suferea de tuberculoză. S-a internat la Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta“ din București și a început tratamentul. După o lună și jumătate, s-a externat și și-a schimbat stilul de viață.

Nu a trecut mult timp, și a fost nevoit să se interneze din nou. Și asta pentru medicii l-au anunțat că tipul de tuberculoză de care suferă este rezistent la tratament. Pentru Marian, cele trei luni de spitalizare au fost foarte grele: „Medicamentele aveau efecte adverse. Pe care le suportam foarte greu.Îmi era greață în fiecare zi, eram amețit, iar după celuam pastilele,nu mă puteam da jos din pat cel puțin două ore“.

Vindecarea cu prețul pierderii auzului

După mai multe luni de tratament, Marian a constatat că nu mai aude bine, fiind nevoit să poarte o proteză auditivă. După 9 luni, pentru că leziunile din plămânul stâng nu se vindecau cum trebuie, a fost nevoit să se interneze din nou și să se opereze, fiindu-i extirpat jumătate din plămân.

După un an de tratament, a făcut hepatită toxică, din cauza medicamentelor pe care le luase. După aproape doi ani, lucrurileau început să reintre în normal. Marian nu ar fi putut să treacă peste toată perioada dificilă fără sprijinul familiei și al psihologului.

A scăpat de calvarul durerilor în numai 30 de minute

O păcătoasă de litiază renală i-a dat bătăi de cap Anișoarei în ultimii doi ani. După dureri insuportabile interminabile, femeia a ajuns luna trecută la urgență cu blocaj renal. Din fericire, ea a beneficita de o intervenție rapidă și eficientă.

Anișoara, în vârstă de 48 de ani, a avut în ultimii ani mari dureri din cauza litiazei renale. Deși pe partea draptă calculul era mai mare, acesta nu o deranja. În schimb, suferea din cauza pietrei de la rinichiul stâng. După o săptămână de dureri cumplite, femeia a ajuns la spital unde a fost diagnosticată cu litiază renală în stadiu avansat, cu dureri lombare accentuate, febră și infecție urinară.

Era nevoie de o intervenție de urgență, în special pentru că făcuse blocaj renal pe partea stângă. Și pentru că ambii rinichi erau afectați, medicul a decis să rezolve problemele pe rând, în funcție de simptome. Piatra de la rinichiul stâng avea 1,8 cm, fiind afectat și de colică renală. Medicii au hotărât să-i trateze rinichiul stâng, pentru a-i asigura funcționalitatea. Numai așa va putea fi tratat și calculul de pe partea dreaptă.

Intervenție cu un robot performant

Anișoara a beneficiat de o intervenție specială, asistată de un robot performant, care poate sparge calculii în mai puțin de o oră, fără dureri, fără sângerări și fără incizii. Dotat cu un ureteroscop flexibil și un dispozitiv de comandă, robotul poate fi manevrat și ajustat ușor, preluând mișcările medicului care operează. În plus, acționeaqză în fiecare colțișor al rinichiului și lichefiază atât calculii „tineri“, cât și pe cei negri și duri, care s-au format în mai mulți ani.

Cu această tehnologie, femeia a scăpat de durerile insuportabile cauzate de piatra la rinichi. După numai 2 zile, ea a eliminat pulberea rămasă după dizolvarea calcului.

„Boala nu alege la cine să vină“

Se spune că în viață nu poți să le ai pe toate. Însă trebuie să prețuiești sănătatea. Este o lecție pe care a trebuit să o învețe și Maria Eftenie, după o luptă grea de câțiva ani cu hepatita C.

Totul a început în anul 2000. În urma unor teste de rutină, femeia, în vârstă de 51 de ani, a aflat că are valorile analizelor hepatice cam mari. Au urmat investigații suplimentare, iar concluzia a fost că suferă de hepatită, fuiind infectată cu virusul hepatitei C. S-a gândit atunci și și-a dat seama că simptomele apăruseră de ceva vreme, dar le ignorase. „Cu doi copii, cu serviciu și multe probleme și greutăți am pus totul pe seama efortului fizic și sufletesc, nu voiam ca familia să se simtă neglijată. Îmi aduc aminte că, în perioada respectivă, oboseam mai repede, eram mai nervoasă, nu aveam un somn odihnitor“, povestește Maria.

Temeri

A avut zile în care s-a simțit deznădăjduită și îi era teamă că le va transmite boala și celor dragi. Din această cauză, a vrut să se izoleze sau să plece cât mai departe. „Mă gândeam că nu o să pot să-mi mai strâng copiii în brațe, că nu le voi mai face dulciuri, că nu-i voi mai atinge, că nu voi mai atinge nimic, pentru că îi pot molipsi și pe ei“, continuă femeia.

Familia i-a fost alături

Cu timpul, a învățat cum să trăiască pentru ca toți ceilalți să fie lipsiți de riscuri. „Am avut grijă să nu mă tai și purtam în permanență mănuși în bucătărie. Iar dacă aveam vreo rană, nu mai făceam treabă până nu mi se vindeca“. Familia i-a fost mereu alături, mai ales în perioada tratamentelor. Tot în această perioadă, a descoperit și care sunt prietenii ei adevărați. În 2005, a început tratamentul cu interferon și ribavirină. A fost o perioadă grea, în care s-a confruntat cu depresia, căderea părului, insomniile, tusea și anemia. Tratamentul nu a funcționat însă. Mai mult, a fost diagnosticată și cu diabet.

În cele din urmă, a învins boala

La finalul anului 2016, a început un tratament fără interferon, pe care l-a urmat 12 săptămâni, de data aceasta reacțiile adverse fiind mult mai ușoare. La finalul tratamentului, a venit și vestea cea bună, analizele arătând că virusulk nu mai este detectabil în sânge și că s-a vindecat de hepatita C.

O luptă grea cu viciul băuturii

Dana, de 43 de ani, a început să consume alcool pentru că o făcea să se simtă mai curajoasă și să mai uite de probleme: divorț, un loc de muncă stresant. Ușor-ușor numărul paharelor a crescut și de-abia aștepta să se termine programul la serviciu pentru a ajunge acasă să bea.

Nu și-a dat seama când situația a scăpat de sub control. A crezut tot timpul că ea deține controlul, că decide singură cât și cum să bea, că bea pentru că vrea și că se poate opri oricând își dorește. „Îmi propuneam să mă opresc din băut, dar apoi tot eu găseam motive să nu o fac. Mereu ziceam că de mâine renunț“, povestește Dana.

Și-a dat seama că ceva este în neregulă când a ajuns la spital după ce a pierdut numărul paharelor și a fost trimisă la secția de Psihiatrie, cu diagnosticul etilism cronic. Nu erau mulți cei care știau prin ce trece. Se ferea să se îmbete în public, mai ales pentru că era de părere că este o rușine ca o femeie să facă asta. Bea mult singură, acasă, ori își turna alcool în cafea sau ceai atunci când ieșea în oraș.

A rămas mai mult singură

Familia a încercat să-i fie aproape și să o facă să renunțe la alcool. Aufost rugăminți, decizii categorice, sentimente de furie și tristețe, însă nevoia de alcool era prea mare. Părinții au încetat să o mai ajute, iar prietenii au abandonat-o rând pe rând. „Nu-mi mai răspundeau nici la telefoane. Iar când o făceau îmi spuneau că mă iubesc dar că trebuie să fac ceva în privința alcoolului. Propriii mei părinți nu-mi mai răspundeau la telefon. Atunci i-am urât. Ulterior, mi-am dat seama că de fapt comportamentul lor m-a ajutat foarte mult“, povestește Dana.

S-a temut de sevraj

De altfel, îndepărtarea celor dragi de ea a fost momentul care a făcut-o să-și dea seama că are o problemă. Rămăsese fără familie, fără dragoste, fără bani și fără loc de muncă. A trecut prin perioade de sevraj asistat și a intrat în faza de recuperare. Cel mai greu a fost sevrajul, cu toate simptomele (dureri, frisoane, amețeli, greață, vomă, palpitații). A început să se documenteze despre adicția ei și a descoperit un forum unde alte femei dependente de alcool își spuneau povestea. A reușit să se abțină nevoii de alcool și de 4 ani nu a mai pus picătură de alcool în gură.

„Dependența de alcool este o boală de care nu te vindeci niciodată. Trebuie să fiu mereu atentă la mine, dar măcar am o viață normală și sănătoasă. este o permanentă luptă cu mine. Ieșirea din dependență este ca a doua șansă la viață, la o viață mai bună, de fapt“, conchide Dana.