Sănătate în fiecare zi

Sănătate în fiecare zi

Scris de

Camelia Tabacu

Arăt: 1 - 10 din 58 REZULTATE

Miriam nu a reușit să ajungă la tratament în Cuba. Bloggerița a fost supusă unei complicate intervenții chirugicale chiar de ziua ei

Calvarul celebrei bloggerițe Miriam Eugenia Soare, diagnosticată cu cancer de sân în urmă cu doi ani și recent cu metastaze pulmonare, este departe de a se fi încheiat. Nu a reușit să strângă banii pentru a plecat în Cuba, unde spera să beneficieze de un revoluționar tratament imunostimulator, astfel că a acceptat, în disperare de cauză pentru a nu-și agrava situația, să se spună unei complicate intervenții chirugicale în România.

Operația a avut loc chiar de ziua ei. Iată ce a scris Miriam pe pagina sa de facebook cu puțin înainte de a intra în sala de operație:

”Astăzi împlinesc 54 de ani. Îmi doream ca de ziua mea sa dansez pe mese…dar peste o ora voi dormi pe masa de operație. Cadou de ziua mea, astăzi, îmi va fi scoasă o bucata de plamân pe care le-o „dedic” Cristinei Rusu, Danielei Ionita, Andreei Dadău și Lynei Liliana”.

Cele patru doamne nominalizare de bloggeriță în finalul dramaticei postări sunt persoane din zona rețelelor de socializare care i-ar fi pus la îndoială diagnosticul și posibilitățile materiale, afirmând că Miriam nu este în situația de a apela la mila publică pentru că ar avea o avere care i-ar permite să-și rezolve situația pe cont propriu. Miriam a contestat vehement acest aspect și a decis să le cheme în instanță pe motiv că i-ar fi subminat campania umanitară și chiar șansele de a se trata în Cuba.

Mai multe detalii puteți citi:

Drama cumplită a Eugeniei Miriam Soare. Bloggeriței bolnave de cancer i s-a vorbit cu „fă” și i s-a spus că „nu se califică pentru viață”

EXCLUSIV. Miriam Eugenia Soare, diagnosticată a doua oară cu cancer: „Toată lumea încearcă să profite cu nerușinare de pe urma unui om disperat” – VIDEO

Băiețelul cu jumătate de inimă a uluit lumea medicală

Un băiețel de doar șase ani care a uluit lumea medicală de când a venit pe lume continuă să sfideze toate previziunile, reușind, în ciuda afecțiunii rare de care suferă, să participe la o competiție sportivă dură.

Presă din toată lumea salută reușita micuțului Jack Foley, din Long Island, New York, născut cu un defect cardiac congenital rar și grav, Sindromul hiploplaziei cordului stâng (SHCS), care a determinat oprirea dezvoltării complete a inimii sale pe când se afla în pântecele mamei.

Boala afectează circulația normală a sângelui și se caracterizează prin nedezvoltarea aortei și a ventriculului stâng al inimii.

La omul sănătos, partea dreaptă a inimii pompează sânge bogat în oxigen către plămâni iar partea stângă a inimii sânge bogat în oxigen către restul corpului. În cazul SHCS, inima nu mai poate circula sângele spre organele corpului iar ventriculul drept trebuie să pompeze sânge la plămâni, cum este normal, dar și în restul corpului, situație în care nu-și poate susține funcție prea multă vreme. Cardiologii spun că mulți dintre pacienții cu Sindromul hiploplaziei cordului stâng necesită, într-un moment al vieții, un transplant de inimă.

Teribilul diagnostic i-a fost pus lui Jack pe când se afla încă în pântecele mamei, în timpul unui test de rutină cu ultrasunete, efectuat în cea de-a 20-a săptămână de sarcină.

Mamei i s-a spus că va avea un băiat, dar și că acesta va veni pe lume cu o gravă problemă cardiacă, recomandându-i-se chiar o întrerupere de sarcină pe care femeia a refuzat-o categoric.

„Medicii mi-au spus că nu se vede partea stângă a inimii copilului. M-am panicat și am solicitat o programare la un pediatru cardiolog. Am fost îndrumați către renumitul dr Emile Bacha, de la Spitalul Morgan Stanley al Universității Columbia”, povestește mama Lauren Kiefer-Foley pentru Daily Mail.

Doctorul Bacha a tratat lucrurile cu calm și le-a dat părinților speranțe, spunând că ar putea fi o șansă ca lucurile să nu fie chiar așa dramatice. „Îi vom fi recunoscători pe vecie Celui de Sus că ne-a dat posibilitatea să întâlnim un asemenea doctor minunat”, mai spune mama lui Jack.

Fiul soților Kiefer-Foley a venit pe 25 aprilie 2011, printr-o operație de cezariană. A fost supus imediat unor investigații complexe care i-au analizat fiecare milimetru din inimă.

„Nu l-am văzut decât după șase ore. Mi s-a spus doar că e băiat și că are părul roșu”, povestește mama.

I-au dat apoi diferite medicamente și l-au pregătit pentru prima operație care a avut loc pe când Jack avea doar patru zile (intervențiile chirurgicale în cazul celor diagnosticați cu SHCS au loc, de regulă, în trei etape).

Prima procedură la care a fost supus micuțul a fost Norwood, în cadrul căreia i-a fost creată o „nouă aortă” pe care au conectat-o cu ventriculul drept și au creat un „șunt” (pasaj) între aortă și vasele care duc către plămâni, astfel încât ventriculul drept să poată pompa sânge cu dioxid de carbon, cât şi sânge cu oxigen către plămâni și restul corpului. Procedura este complicată și de mare risc, dar în cazul lui Jack lucrurile au decurs bine.

„Abia la aproape zece zile după ce s-a născut am putut să-l țin pentru prima oară în brațe. Am suferit cumplit”, mai spune mama micuțului.

Cea de-a doua intervenție chirurgicală – procedura Glenn, menită să amelioreze unele din problemele rămase după prima operație – a venit doar patru luni mai târziu iar cea de-a treia – procedura Fontan – în 2013 pe când Jack avea doi ani și jumătate. Aceasta din urmă a completează repararea cordului stâng hipoplazic iar după ce are loc nu ar mai trebui să existe amestecul sângelui oxigenat cu cel neoxigenat în ventriculul drept.

Acum băiețelul ia zilnic un diuretic și o aspirină, dar mama spune că Jack este un copil absolut normal. „Ceea ce nu ne așteptam deloc în urmă cu câțiva ani, pentru că doctorii ne preveniseră să luăm în calcul și ce este mai rău – cum ar fi hrănirea lui artificială sau internarea lui pe o perioadă uriașă de timp. Din fericire, răul cel mai rău nu s-a întâmplat. Are o dorință de viață extraordinară și parcă a ținut cu orice preț să sfideze toate variantele pesimiste ale medicilor”, mai spune mama.

Jack pare însă să aibă mai multă determinare și energie decât un copil normal. Iubește să facă sport iar mintea îi merge brici. Uneori, îi place să se dea mare cu cicatricele uriașe de pe pieptul său iar tovarășii de joacă sau de sport sunt impresionați când Jack își dă jos maieul pentru a le arăta.

Recent, participarea sa la un Triatlon al copiilor, în cadrul căruia a înotat, a mers pe bicicletă și a alergat, a uluit din nou pe toată lumea.

„Pentru noi, gestul lui Jack are o semnificație aparte pentru că fratele meu Michael, unchiul pe care el nu l-a cunoscut niciodată, a participat la o competiție asemănătoare cu doar două zile înainte de a muri. Era pompier și și-a pierdut viața la World Trade Center pe 11 septembrie 2001”, explică mama campionului cu lacrimi în ochi.

O matematiciană de geniu a pierdut lupta cu cancerul. Avea numai 40 de ani și uluise lumea cu mintea sa

Cancerul de sân a curmat viața unei femei cu minte genială: Maryam Mirzakhani, profesoară de origine iraniană care preda matematici la Universitatea Stanford din SUA și care devenise prima deținătoare feminină a prestigiosului premiu Fields Medal.

Geniala matematiciană de doar 40 de ani fusese diagnosticată cu cancer de sân. Boala s-a răspândit însă și la oase iar Maryam Mirzakhani s-a stins, zilele trecute, într-un spital din Statele Unite, scrie presa internațională.

Supranumită Nobelul matematicii, Fields Medal este cea mai înaltă distincție în acest domeniu și se acordă o dată la patru ani matematicienilor remarcabili care nu au împlinit 40 de ani.

Profesoara Maryam Mirzakhani l-a primit în 2014 pentru lucrările sale în domeniul geometriei complexe și al sistemelor dinamice.

„Mirzakhani se specializase în matematici teoretice, „limbi străine” pentru cei din afara matematicii: module matematice, teoria Teichmüller, geometrie hiperbolică, teoria ergodică și geometrie simplectică”, a precizat Universitatea Stanford într-un comunicat de presă.

Președintele iranian Hassan Rouhani și-a exprimat regretele pentru moartea prematură a profesoarei iar ministrul iranian de Externe, Mohammad Javad Zarif, a spus că toți iranienii sunt în doliu.

„O lumină s-a stins astăzi. Mi-a frânt inima…a plecat mult prea repede”, a scris pe contul său de instagram savantul de origine iraniană Firouz Naderi, stabilit în Statele Unite.

Profesoara de matematică era căsătorită cu savantul de origine cehă Jan Vondrak și avea o fiică.

Decizia autoritățile iraniene de a nu da publicității recenta imagine a lui Maryam Mirzakhani cu capul descoperit și părul tuns scurt, ci una mai veche în care aceasta era vestimentată conform cerințelor islamice a înfuriat rețelele de socializare.

Născută în 1977, geniala profesoară a crescut în Iranul de după revoluția islamică, reușind în adolescență să câștige două medalii de aur la Olimpiadele internaționale de matematică, în 1994 și 1995, cu toate că cel mai mult îi plăcea să citească și ar fi vrut să se facă scriitoare. Providențiala apariție în viața sa a profesoarei Roya Beheshti – acum cadru didactic la Universitatea Washington din St Louis – i-a schimbat însă cursul destinului și a făcut-o să îndrăgească matematicile și să devină din ce în ce mai bună.

În 2004 a obținut doctoratul la Universitatea Harvard iar ulterior a predat la Universitatea Princeton, înainte de a fi titularizată la Stanford în 2008.

Maryam Mirzakhani spunea că își imaginează munca sa ca pe o rătăcire în junglă „când ești nevoit să-ți folosești toate cunoștințele, informațiile de care dispui, plus câteva noi șmecherii, pentru a găsi, cu puțin noroc, o cale de salvare”.

RIP

Copilărie de coșmar. Are doar opt ani, dar a suferit deja 30 de operații la nivelul feței

Maisie Coulton are doar opt ani, dar știe deja ce înseamnă infernul. Pentru că suferă de o boala genetică rară și chinuintoare care determină deformarea trăsăturilor faciale, Sindromul Treacher Collins, copila a fost operată de 30 de ori la nivelul feței. Mama sa spune însă că este tare mândră de stoicismul cu care își duce povara micuța și că, în ciuda atâtor intervenții chirurgicale, Maisie este „cel mai vesel copil pe care ai putea să-l întâlnești vreodată”

Maisie este din Hampshire, Marea Britanie, iar prima operație a suferit-o la vârsta de un an. Au urmat apoi alte 30 de intervenții asupra maxilarului, dinților, obrajilor și ochilor, iar operațiile nu se vor opri aici. Specialiștii spun că, până nu se va opri din creștere, copila va treibui operată în continuare pentru că teribila afecțiune de care suferă îi cauzează probleme respiratorii și auditive.

Mama micuței spune că în ciuda aspectului care atrage toate privirile pe stradă, Maisie este fericită și dezinvoltă. „E un model pentru noi toți. Nu știu cum reușește. Nu se sfiește nicio clipă să vorbească despre boala ei și să-i ajute pe ceilalți s-o înțeleagă”, spune Sarah Coulton.

Sindromul Treacher Collins este determinat de o singură mutație genetică. Această gena se găseşte pe cromozomul 5 şi funcţionarea normală a genei nu este cunoscută. O mutaţie a acestei gene poate să apară în timpul dezvoltării sale sau în timpul transferului genei de la părinte la copil.

Potrivit siteului sfatulmedicului.ro, diagnosticul precoce al sindromului Treacher Collins – cu mult timp înainte de prima aniversare a copilului – este esenţială. Deformaţiile fizice ale sindromului pot interfera cu respiraţia adecvată sau hrănirea sugarilor. Pierderea auzului deseori asociată cu acest sindrom poate determina probleme de dezvoltare a limbajului şi alte dificultăţi developmentale.

Cel mai probabil medicul va efectua un examen fizic complet şi va obţine un istoric medical.

Semne şi simptome

În unele cazuri, semnele fizice ale sindromului Treacher Collins sunt atât de uşoare că pot fi identificate doar de un expert. În alte cazuri, aceste semne pot fi evidente. Spre exemplu, nasul, gâtul şi mandibulă au tendinţa de a fi subdezvoltate la pacienţii cu sindrom Treacher Collins, în timp ce gură este de obicei mărită.

Anomaliile pavilionului urechii sunt frecvente în sindromul Treacher Collins. Urechile pot fi mici, jos inserate sau aproape lipsesc complet. Alte anomalii ale urechii includ absenţa canalului auditiv extern, pavilion auricular proeminent, prezenţa tragusului (porţiuni mici de piele în faţă urechii).

Despicătură palatină este asociată cu sindromul Treacher Collins în 33% dintre cazuri. Acesta apare când palatul dur al cavităţii bucale este nedezvoltat sau despicat.

Pleoapele căzute sunt un alt semn al sindromului Treacher Collins; acest lucru oferă copilului aspectul de copil trist. În unele cazuri, o mică crestătura lipseşte de la pleoapă inferioară, condiţie cunoscută sub numele de colobomă. Ochiul poate avea o formă anormală şi pot există câteva fire de geană pe pleoapă inferioară.

Alte semne fizice ale sindromului Treacher Collins sunt:

– tendinţa spre ochi uscaţi, care pot duce la infecţii;

– pomeţii aplatizaţi;

– părul capului se poate întinde până la obraji;

– police anormal de mic sau absent.

Problemele de respiraţie însoţesc deseori acest sindrom deoarece spaţiul de trecere al aerului este micşorat de prezenţa unei mandibule mici, nedezvoltate care poziţionează limba mult în spate. Răcelile şi infecţiile pot exacerbă problemele respiratorii datorită congestiei şi edemului ţesutului ce căptuşeşte căile aeriene.

Pierderea auzului este în mod frecvent asociat cu sindromul Treacher Collins. Această afectare a auzului este rezultatul anomaliilor de structura din canalul auditiv extern şi oasele din urechea medie. În timp ce gradul de afectare al auzului poate varia, există de obicei o pierdere de 40% la fiecare ureche care nu diminua până la nivelul de surzenie. În majoritatea cazurilor, pierderea auzului afectează ambele urechi şi este destul de semnificativă pentru a întârzia abilitatea copilului de a auzi vocea umană.

Anomaliile faciale ale sindromului Treacher Collins pot afecta abilitatea pacientului de a se hrăni, şi pot duce la scădere ponderală sau inabilitatea de a creşte în greutate. Pacienţii cu sindrom Treacher Collins pot prezenţa şi dificultăţi sociale şi probleme academice legate de stimă de sine scăzută că rezultat al aspectului lor.

De obicei acest sindrom nu afectează abilităţile cognitive.

 

Controversatul chirurg ortoped Gheorghe Burnei se întoarce în sala de operație. ”Consultaţiile şi intervenţiile vor fi contra cost”

Medicul Cristian Burnei anunță într-o postare pe Facebook că tatăl său, controversatul chirurg ortoped de la Spitalul Marie Curie Gheorghe Burnei, revine în sala de operație pentru „anumite intervenții chirugicale”. Sala este însă una privată, pentru că fostul șef de secție de la Marie Curie este trimis în judecată pentru luare de mită, în același timp pe numele său fiind formulate zeci de plângeri pentru malpraxis.

Cristian Burnei, medic specialist ortopedie-traumatologie: „vă anunţ prin această cale că Prof. Dr. Gh. Burnei va începe consultaţiile şi anumite intervenţii chirurgicale împreună cu subsemnatul, la Clinică Graal Medical din 19.07.2017. Programările se fac la tel +40 (730) 166 512 Adrian Almăjanu. Nu sunaţi la call center deocamdată. Din păcate consultaţiile şi intervenţiile vor fi contra cost deoarece Dl Prof., nu are încă voie să profeseze la spitalul de stat datorită deciziei procurorilor. Să auzim de mai bine”

Dosarul în care medicul Gheorghe Burnei este trimis în judecată pentru luare de mită a fost înregistrat în luna iunie la Tribunalul București. Acuzațiile formulate împotriva sa au legătură cu o vastă anchetă jurnalistică care avansa, în luna decembrie a anului trecut, și o ipoteză șocantă, încă investigată de procurorii care instrumentează cazul. Potrivit acesteia, unii dintre pacienții minori ai doctorului Gheorghe Burnei ar fi făcut obiectul unor experimente medicale cu proteze neomologate.

Medicul ar fi mascat mita cerută de la părinţi în contracte de donaţii iar pe unii copii i-ar fi operat pentru afecţiuni inexistente în realitate, el şi familia sa primind chiar şi deplasări în străinătate de la firma care îi furniza protezele neomologate.

În urma perchezițiilor efectuate din decembrie 2016, anchetatorii au găsit în frigiderul din cabinetul doctorului fragmente osoase și ligamente de copii, ținute laolaltă cu produse alimentare.

În plus, aproximativ 50 de familii au depus plângeri împotriva medicului pentru malpraxis. Unii părinţi sustin ca li s-ar fi pretins zeci de mii de euro pentru tije si proteze care ar fi de fapt decontate de stat.

Ancheta jurnalistică poate fi citită AICI și AICI

Cum reușește una din cele mai cunoscute regizoare din România să fie energică, creativă și bine plătită, deși are o afecțiune teribilă. „În afară de miere și sucuri naturale nu am nimic în frigider”

A locuit ani de zile pe lângă Facultatea de Drept într-o garsonieră micuță, dar cu terasă cât un apartament de trei-patru camere. Acolo soarele răsărea printre frunzele unui lămâi și apunea legănat într-un hamac. Musafirii veneau să se mire de contururile gigantice ale Casei Poporului, care îmbâcseau cerurile de la sud, plimbându-și apoi privirile importante peste verdele prăfuit al parcului Izvor sau pe deasupra acoperișurilor ciobite și găinățate ale imobilelor ultracentrale.

Avea piscină gonflabilă, grătar și multe ghivece cu verdeață comestibilă. Lângă ușa terasei prinsese rădăcini chiar în zidurile blocului și un copăcel. Ea nu a prins. Nu mai iubea și nici nu mai era iubită, așa că și-a luat, cu banii jos, garsonieră lângă Primăria Capitalei unde ascultă muzică la un pick-up turcoaz și face poze cu polaroidul.  „Când am un gând trist mă uit la poze și-mi zic ce viață faină am”, îmi scrie ea într-un mesaj pe Facebook.

Acum bea smoothie pe stomacul gol, îl plimbă în continuare pe Mylo (prima foto jos) prin Cișmigiu, de cel puțin două ori pe zi, și scotocește, pe bani nu chiar puțini, prin viața și opera lui George Enescu.

Pe terasa de la Humanitas Kretzulescu, degetele regizoarei Carmen Lidia Vidu desenează în aer proiectul la care lucrează cam zece ore pe zi. Oedipul lui Enescu, despre care jurnalistul și scriitorul britanic Noel Malcolm spunea că „va rămâne una dintre cele mai puţin cântate capodopere ale secolului XX”. Tot ce face e gândit și organizat la secundă pentru că imaginile însuflețite de ea pe MacBook Air trebuie să se „lipească” perfect pe fiecare notă a spectacolului. Dirijorul operei e încântat, dar fiecare mic retuș presupune o nouă migală, uneori chiar și de zile în șir. Sunt câteva chestii care o sâcâie, dar per ansamblu îi place pentru că ascultă muzică și citește. La toamnă o să plece într-o vacanță exotică. Poate în Thailanda.

Are șapcă neagră de baseball, tricou și încălțări sport. Pare mai degrabă sportivă de performanță sau antrenoare. Înăuntru e o lansare de carte. A lui Tudor Ganea, parcă. Ea-mi recomandă „Omar și diavolii” a lui Dan Ciupureanu, un tip care trăiește la Paris și scrie excepțional, deși nu are prea multă școală.

Soarbe ușor dintr-o bere de ghimbir și îmi povestește, cu o voce moale, în care se mai simte puțin din mierea graiului ardelenesc, despre ce mănâncă, despre salate și fructe de mare, sucuri matinale și  despre conținutul propriului frigider.

Am vrut deci să aflăm cum trăiește un regizor cunoscut, ocupat, solicitat, cu venituri bune pentru România, dacă are o viața boemă, dezordonată, dezechilibrată sau dacă, din contră, ține la „siluetă”, mănâncă sănătos, doarme bine și este generos cu el însuși.  Înainte de a începe însă discuția despre sănătate și despre cum să facem să trăim mai mult și mai bine ne aprindem câte o țigară.

Terasa fostei garsoniere

CLV: Nu prea mai fumez. Cred că e prima pe ziua de azi…

Reporter: Și eu le-am redus. O lună nu am fumat deloc…(ne hlizim). Spune-mi despre tine că te știu un om vesel, pozitiv, sănătos și foarte ocupat. Ce mănânci? Ce bei? Cât sport faci?

CLV: Corpul meu e obișnuit ciudat….de la sport. Așa era moda pe vremea lui Ceaușescu, să-ți dai copilul la toate sporturile, să vină târziu și obosit acasă. Am un corp atletic pentru că am făcut sport foart mult timp și, după orele de înot, pe care l-am practicat mai mulți ani, am continuat să practic diverse alte sporturi – handbal, baschet, tenis. Mă îngrășasem, trebuia să slăbesc. Ideea e că organismul meu e obișnuit cu sport. După trei ore de înot pe care le făceam zilnic, mâncam un borcan de untură. Eram un pic solidă.

Nu am fost niciodată filiformă. Acum, în funcție de proiect și în funcție de locație, alimentația mea se schimbă.

Anul ăsta, la Constanța (unde a montat Jurnal de România. Constanța, n. red), am mâncat hrană de vegani și mult pește. Una din actrițe era vegană și m-a influențat foarte mult. Îmi place să copiez când vine vorba de alimentație și imediat am imitat. Mi-a plăcut însă foarte mult. În plus, magazinul și restaurantul de vegani erau chiar lângă hotelul meu și la doi pași de sala de repetiții. Am descoperit niște lucruri pe care nu știu nici acum să le numesc. Tot felul de paste, de semințe care seamănă cu icrele. Chiar erau incredibil de gustoase și intersant e că, după ce mâncam, nu mă simțeam obosită, nu aveam nevoie de siestă. Imediat ce mâncam de prânz aveam energie ca să-mi continuu restul de zi, să pot să lucrez. Și lucram câteva ore bune – cam de pe la 8 dimineața până la 12-1 noaptea. Zi de zi. Cam două luni. La prânz mâncam deci mâncare raw-vegan iar seara, după repetiții, opream la un restaurant grecesc și mâncam caracatiță, sepia sau fructe de mare. Nu am simțit nevoia în timpul ăsta de friptură sau alte preparate din carne, deși am fost crescută de părinți și de bunici pentru care carnea era leguma principală. Și m-am considerat apoi, adult fiind, un om care poftește la carne.

R: La doctor când ai fost ultima oară?

CLV: Merg tot timpul la doctor. Merg cu mama să-mi fac analizele de sânge, o dată sau de două ori pe an. Suntem preocupați cu toții în familie de analizele de sânge. Merg la ginecolog și la stomatolog. Cu excepția unor migrene, probleme de sănătate grave nu am. Iar acum încerc să-mi tratez aceste migrene prin acupunctură, reflexoterapie și, mai nou, de câteva zile prin homeopatie. M-am gândit să apelez și la tipul ăsta de medicină…

R: Ce mănânci de când ai început să lucrezi la Oedip?

CVL: Am trecut printr-o fază în care am mâncat numai salate. Nu mi-am impus, pur și simplu aveam poftă. Cred că asta își dorea organismul meu să consume. Nu am renunțat definitiv la carne, dar o vreme am simțit că mă obosea. Muncesc de o perioadă de timp non-stop. Trec dintr-un proiect în altul, fără nici măcar o scurtă pauză, cu echipe noi pe care le naști și le finalizezi. Deci începutul proiectului la George Enescu a fost pe salată și e foarte ciudat că, acum deși e vară, e foarte cald, de vreo două-trei săptămâni simt nevoia de carne. Dar cum mănânc un pic de carne mă simt obosită, greoaie, moleșită, seara îmi vine să mă culc foarte devreme. Cu toate astea nu-mi reprim pofta și mănânc la prânz un pic de carne.

R: Cum arată o zi din viața ta din punctul de vedere al meselor?

CLV: Dimineața nu prea mănânc. Îmi încep dimineața cu un amestec lichid de fructe făcut la mixer în care pun și ghimbir. Pun fructe de sezon – unele primite de la țară – și orice fruct mai am prin casă. Iese delicios. Mai beau uneori și ceai de anghinare pentru bilă, ficat. Apoi la prânz mergem și mâncăm un meniu la restaurantul unui hotel din apropiere cu cel mult 25 de lei. E un prânz consistent cu supă, felul doi. Seara încerc să nu mănânc după ora șase. Dacă alimentația mea se schimbă mereu de la un proiect la altul, de la o poftă la alta, deprinderea asta cu ora 18.00, pe care o am de prin adolescență, e bine fixată în creierul meu. Nu reușesc mereu s-o respect, dar o voce interioară îmi șoptește să am grijă că dau foarte greu jos și că trebuie să-mi înfrunt poftele care mă cuprind după acea oră. În rest, merg mult cu bicicleta, ies cu Mylo de trei ori pe zi în parc, mă plimb foarte mult în cele două zile libere de week-end.

R: Ce ronțăi între mese?

CLV: Niciodată nu am avut-o pe asta cu ronțăitul. Nu mănânc nimic între mese. Nici măcar fructe, biscuiți sau legume. Mesele mele sunt consistente, mănânc mult la o masă, dar niciodată între. Nu am niciodată ceva de ronțăit prin casă, deși maică-mea tot timpul îmi spune „Carmen, să-ți dau niște covrigei”.

R: Ce ai în momentul ăsta în frigider?

CLV: Miere, fructe pentru sucul de dimineață, lămâi, ceaiuri. Deși nu prea beau ceaiuri, cu excepția celui de anghinare, lumea când vine la mine îmi face cadou un ceai. Deci am multe ceaiuri, apă, sucuri naturale. Am avut și o conservă de pește, dar nu am carne la congelator sau alte produse. Asta însă și pentru că locuiesc în centrul Bucureștiului și pot să cobor la orice oră din zi sau din noapte și să cumpăr tot ce poftesc. Sunt pe aproape multe magazine non-stop de unde pot să iau tot ce am nevoie.

În rest, apa e foarte importantă. Mulți actori mi-au spus lucrul ăsta. Ei beau foarte multă apă la repetiții. Fiecare vine cu sticla de doi litri și pe mine m-a ajutat enorm lucrul ăsta. Mi-a priit și am sfârșit prin a-l adopta și eu. În teatru, ca-n multe domenii de altfel, e important să încerci să-ți menții pielea tânără cât mai mult cu putință și să ai o atitudine corporală care să te avantajeze pentru drumul lung pe care îl ai de străbătut.

R: Iei vitamine?

CLV: Nu iau vitamine pentru că am citit că dacă iei după ureche pot să-ți facă mai mult rău decât bine. Și nici nu simt nevoia. Reglează niște probleme și e posibil să deregleze altele. Dacă mă simt slăbită, moleșită, beau apă cu lămâie

R: Ai ținut vreodată cură de slăbire?

CLV: O singură dată, după ce m-am lăsat de sport pentru că mă îngrășasem 20 de kilograme. Un ou și două mere, sigura pe care am ținut-o și singura pe care o știu. Atât mâncam și știu că am slăbit cât mi-am propus.

În rest, mi se pare foarte interesantă alimentația lichidă. Mi-ar plăcea să pot trăi așa, adică tot ce introduc în organismul meu să fie lichid, dar trebuie să citesc mai mult pe acestă temă. În același timp, sunt o mare admiratoare a raw-veganilor. Am consumat mâncare raw-vegană, mi-a plăcut enorm, dar deocamdată nu pot adopta un asemenea regim pentru că mi-ar trebui mult timp să gătesc sau să prepar asemenea mâncăruri iar eu în acest moment nu am timpul ăsta. Trebuie să mergi la niște magazine specializate, îți trebuie aparatură specfifică…e foarte gustoasă, sățioasă, dar nu sunt încă pregătită să adopt un asemenea stil de viață. Simt însă că aș putea trăi cu supe și salate toată viața.

R: Ce conține salata ta preferată?

CLV: Îmi place la nebunie salata cu ton. În ce privește „verdele” aceasta ar trebui să conțină rucola, valeriană, baby-spanac, pătrunjel. Apoi ouă de la țară fierte, tăiate și amestecate în salată, miez de nucă, un pic de mozzarela și ulei de măsline. Asta e o salată de care nu mă satur niciodată.

R: Cum reziști din punct de vedere psihic? Ce te ajută să nu cazi în momentele mai dificile?

CLV: Visez sport. Și noaptea trecută am visat că înot. Migrenele de care sufăr și în timpul cărora nivelul de serotonină scade dramatic – ar trebui să mă transforme într-o persoană melancolică, poate chiar depresivă. Doar că având conformația asta de sportiv – până și homeopatul mi-a zis că se vede clar că sunt pe activitate și pe acțiune – și pofta asta teribilă de mișcare, la mine nu e așa dramatică situația. Mie salata, sportul și apa îmi plac la nebunie. Dacă m-ai închide în casă, cred că aș înnebuni. Dar nu-mi place singurătatea și mișcarea sau ieșitul trebuie să fie în compania cuiva. Îmi place să înot, să mă plimb sau să alerg împreună cu cineva, să am companie atunci când merg cu bicicleta. Nu sunt genul de sportiv singuratic sau solitar.

Uneori simt însă nevoia să mă retrag în liniștea unei biserici, chiar și în timp ce lucrez. Când sunt tulburată, când nu mi se leagă gândurile, apele, proiectele, las totul baltă și plec zece minute de acasă. Și în România găsești biserici la tot pasul. Nu-ți trebuie să mergi prea mult până să-ți apară una în cale. Chiar dacă merg în fiecare duminică, întotdeauna după ce plimb câinele, chiar și atunci când nu sunt în București, asta nu înseamnă că nu simt nevoia uneori să merg puțin și în cursul săptămânii”.

Muziciană superbă, diagnosticată cu carență de vitamina B12. „Nu reușeam să-mi amintesc nici măcar cum îi cheamă pe părinții mei”

Blondă, delicată, dar dinamică și sigură pe ea, cu o voce care cuplează la fibra sensibilă a auditoriului, englezoaica Suzie Mac, 25 de ani, a fost repede remarcată de căutătorii de staruri din țara sa.  Avea toate ușile deschise și apoi, bruc, la începutul acestui an, viața sa intrat pe un făgaș neașteptat. A fost cuprinsă de o oboseală cronică, a început să-i cadă părul și să aibă tulburări înspăimântătoare de memorie.

Chiar și cel mic efort fizic o epuiza complet, având o stare de somnolență aproape continuă și o slăbiciune a membrelor care a obligat-o chiar să meargă în cârje la un moment dat. Memoria i se degradase în asemenea hal încât nu-și putea aminti nici versurile propriilor melodii. „Cel mai dur moment a fost când doctorii m-au întrebat cum se numesc părinții mei și pur și simplu nu am putut să-mi amintesc”, povestește Suzie.

În urma investigațiilor, neurologii care au preluat cazul lui Suzie au descoperit că tânăra solistă nu suferă de cine de afecțiune tropicală netratabilă, ci de o carență alarmantă de vitamina B12.

Prezentă în carnea roșie, pește, lactate, ouă, cereale integrale, B12 este esențială pentru o funcționare optimă a creierului și a sistemului nervos, ajutând organismul să producă globulele roșii și să transforme hrana în energie. Specialiștii cred că mii de persoane sunt afectate, fără măcar să aibă habar, de lipsa acestei vitamine.

Cei mai mulți dintre noi o asimilează natural, fără probleme, dar carențele de tipul celei de mai sus nu sunt o raritate, mai ales în cazul persoanelor trecute de o anumită vârstă

„Cercetările indică faptul că cel puțin 10% dintre persoanele trecute de 65 de ani au o problemă în acest sens”, spune David Smith, profesor emerit în farmacologie la Universitatea Oxford.

„Pe măsură ce îmbătrânim, nu mai producem atât de mult acid gastric și enzime care să extragă din alimente tot necesarul de B12. În plus, cel puțin 20% dintre vegani și vegetarieni au carențe de B12. Iar anumite persoane pur și simplu nu o asimilează, pe căi naturale. Este vorba de cei cu anemie pernicioasă, o boală autoimună asociată cu distrugerea celulelor parietale gastrice care produc o proteină numită factorul intrinsec ce ajută la absorbția B12”, mai spune prof. Smith.

Specialiștii britanici atrag atenția că simptomele provocate de carența de B12 – oboseala, slăbiciune musculară, vedere încețoșată, dezorientare și tremur – sunt adesea înșelătoare, cei mai mulți dintre suferinzi considerând că sunt manifestări ale înaintării în vârstă.

„De asemenea, cei mai mulți dintre medici confundă aceste manifestări și cred că e vorba de depresie. Bineînțeles, simptomele lipsei de B12 nu sunt la fel de clare ca în cazul unui infarct. Trebuie deci investigat cu atenție pentru că dacă se acționează din timp, rezultatele sunt spectaculoase. Pierderile de memorile sunt deja un semn că boala este avansată iar dacă se intervine la timp, funcțiile neurologice se îmbunătățesc după începerea tratamentului”, mai spune profesorul Smith.

În ce privește deficiența lui Suzie de B12, aceasta pare să se fi produs din cauza mai puțin obișnuite. Sănătatea ei s-a deteriorat în urma unei reacții alergice severe (anafilaxie) la alune. A fost transportată în stare de inconștiență la spital unde a rămas peste noapte.

„Când m-au externat mă simțeam deja mai obosită ca niciodată. Următoarele săptămâni mi le-am petrecut dormind. Simțeam o presiune uriașă în ochi și mii de ace în mâini și picioare. Apoi a început să-mi cadă părul iar peste câteva luni, la un workshop în Spania, pur și simplu nu mi-am amintit versurile unei melodii pe care abia o compusesem. La întoarce, picioarele mi s-au înmuiat complet iar mama m-a dus de la aeroport direct la spital”, a povestit Suzie pentru Daily Mail.

Analizele medicale au dezvăluit că nivelul său de vitamină B12 era extrem de scăzut, dar nimeni nu a putut să explice cum de la o reacție alergică, fie ea și deosebit de severă, s-a ajuns la un deficit atât de mare de B12.

Până în prezent nu se cunoaște vreo legătură între șocul anafilactic și carența de B12, dar profesorul Smith insistă că este nevoie de investigații suplimentare în acest sens.

„Nu poate fi doar o simplă coincidență pentru că atât anemia percinoasă, cât și alergia severă implică sistemul imunitar”, spune profesorul de la Oxford.

În prezent, Suzie urmează un tratament injectabil cu B12, dar nu este refăcută complet și este nevoită să locuiască în continuare la părinți. Cântă la fel bine ca înainte și spune că a decis să strângă fondurile necesare pentru a finanța cercetările doctorului Stephen, un specialist alergolog și imunolog de la Universitatea Colorado din SUA, care investighează o posibilă legătură între anafilaxie și deficiența de B12.

„Lupt să-mi recapăt viața de dinainte”, mai spune Suzie.

Sursa foto: facebook/www.facebook.com/suziemacmusician

Informații utile despre carența de B12

Deficitul de B12 apare atunci când:
– Aţi suferit o intervenţie chirurgicală ce presupune îndepărtarea unei părţi a stomacului sau a segmentului terminal al intestinului subţire.
– Suferiţi de boli digestive, precum boală Crohn sau infecţii bacteriene ale intestinului subţire.
– Consumaţi o perioada îndelungată medicamente pentru protecţie gastrică, precum cele recomandate în gastrite şi ulcer.
– Dacă aveţi un stil de viaţă inadecvat (dietă cu alimente sărace în vitamina B12, alcool în exces) sau o vârstă înaintată.
Care sunt simptomele anemiei pernicioase?

Dacă anemia pernicioasă nu este severă, atunci pot să nu apară anumite simptome. În cazul unei anemii mai accentuate, pot apărea următoarele simptome:
Oboseală accentuată
Paloarea pielii
Intoleranţă la lumina (fotofobie)
Diareea şi/sau constipaţia
Scăderea simţului gustativ
Pierderea apetitului
Dureri în piept sau bătăi rapide ale inimii
Furnicături la nivelul mâinilor şi al picioarelor
Tulburări de echilibru
Stările depresive şi confuzia
Tulburări de gândire şi concentrare

Diagnosticul anemiei pernicioase

Pentru a diagnostica anemia pernicioasă, pe lângă examenul fizic şi istoricul medical, medicul are nevoie şi de anumite analize de sânge, ce includ:
Hemoleucogramă completă – ce include hemoglobină, hematocritul, precum şi volumul celulelor.
Testul cu homocisteina – investighează un eventual deficit al vitaminei B12.
Lactat dehidrogenază – este o enzima întâlnită în mod normal, în cantităţi mici, la nivelul anumitor ţesuturi din corp. Nivelul scăzut de lactat dehidrogenază evidenţiază deficitul de vitamina B12.

Tratamentul anemiei pernicioase

În urmă tratamentului, simptomele se pot ameliora, însă, de cele mai multe ori, acest tip de anemie necesită tratament pentru tot restul vieţii, pentru a preveni reapariţia acesteia.
De obicei, tratamentul iniţial presupune o doză între 100 şi 1.000 micrograme de vitamina B12, ce poate fi administrată zilnic sau săptămânal, în funcţie de nevoi. Simptomele pot fi ameliorate încă din primele zile de administrare, însă tratamentul poate fi influenţat de prezenţa anumitor afecţiuni digestive cronice sau acute. În acest ultim caz, înainte se recomandă tratarea afecţiunii de baza, după care se poate începe tratamentul pentru anemia pernicioasă.
Dupa terminarea tratamentului, este necesar să efectuaţi din nou analizele de sânge pentru a observă nivelul vitaminei B12. În funcţie de acest rezultat, medicul va decide continuarea sau amânarea administrării de vitamina B12.
Pe lângă tratamentul medicamentos, pentru a trata anemia pernicioasă, este recomandat să renunţaţi la consumul de alcool şi să adoptaţi o dietă echilibrată, bogată în legume cu frunze verzi, carne, ouă, lactate, citrice şi cereale integrale.

Ura și agresiunile virtuale îți otrăvesc organismul. „E ca și cum te-ar ataca un urs, continuu, în viața reală”

La noi tratate sporadic și superficial, agresiunea pe internet – cyberbullingul – și ura virtuală sunt luate în serios de specialiștii occidentali care vorbesc chiar despre o „otrăvire” a organismului persoanelor afectate. Expunerea repetată la ură, la agresiune virtuală forțează corpul uman să intre în faza de „supraviețuire”, cu toată gama de consecințe grave pe care le presupune acest nivel maxim de alertă – anxietate, insomnie, depresie.

Chiar dacă agresorul online nu dă buzna peste victimă în casă, atacurile repetate o forțează să reacționeze fix ca-n cazul unui asediu (real), determinându-i o reacție psihologică ce atrage după sine un răspuns fizic.

Exact ca-n cazul unui atac/unei amenințări în viața reală, victima este obligată să răspundă/să se lupte sau să fugă. Instinctul de supraviețuire se activează iar organismul începe să producă în cantități mari substanțele necesare pentru a înfrunta amenințarea. Una dintre acestea este cortizolul, un hormon care limitează anumite funcții biologice cum ar fi digestia, în scopul conservării energiei necesare autoapărării.

Pamela Rutledge, directoarea de comunicare a Centrului de Cercetări Psihologice (SUA), spune că reacția este ok atâta timp cât pericolul este reprezentat de un urs sau un câine iar organismul produce cortizol pentru o perioadă limitată de timp. Când nivelul de cortizol (ca și cel al altor hormoni de supraviețuire precum adrenelina) rămâne ridicat pentru o perioadă mai lungă, situația se complică iar organismul este supus unei hiperexcitări nervoase cu consecințe grave: insomnie, probleme digestive, anxietate.

„Pentru că organismele noastre răspund mediului virtual exact la fel ca-n viața reală, trauma trăită este identică. Da, agresiunea online îți poate pune în pericol sănătatea”, explică Pamela Rutledge.

Iar hărțuirea și agresiunea online nu sunt limitate la zonele periferice ale internetului, ba au loc chiar „ziua în amiaza mare” și-n locuri extrem de populate.

Cercetările arată că cel puțin 73% dintre adulți au fost martorii oculari ai unei agresiuni virtuale iar 40% dintre ei chiar au fost implicați într-una care a presupus hărțuire sexuală, amenințare fizică, jigniri etc, după cum rezultă dintr-o analiză a Pew Research Center.

Ce e de făcut?

Soluția nu e să-ți închizi telefonul sau calculatorul și să încerci pe viitor să eviți discuțiile virtuale care te-ar putea atrage într-o asemenea situație.

Felul în care experimentezi ura din online depinde foarte mult de cine ești și cum te identifici. Religia, rasa, genul, orientarea sexuală și vârsta joacă un rol determinant în felul în care cineva alege să te atace și să te rănească.

Experiența de viață poate fi de asemenea determinantă cu privire la cei care decid să atace. Trolii individuali pot fi insistenți și traumatizanți. Pot ataca însă și în haite organizate iar atunci devin de-a dreptul înspăimântători, amenințările lor fiind luate în serios de către victime. Una este un „meme” batjocoritor, cu totul altceva este să te pui cu o armată de hateri online care pot adopta și așa-numita tehnică de luptă „doxing” (adunarea de date personale despre cineva cu ajutorul internetului, informații folosite apoi pentru intimidarea țintei virtuale. Doxing vine de la „document tracing” – tocmai de aceea, sfatul multor specialiști e să fiți atenți la setările pentru privacy ale rețelelor de socializare și să fiți cât mai zgârciți în a le oferi străinilor datele dvs personale).

Nivelul de ură virtuală tot mai ridicat pare că e pe cale să schimbe „tonul” lumii în care trăim. Suntem cu toții conștienți că o postare controvesată sau o critică la adresa cuiva se poate propaga cu viteză pe Facebook, atrăgând numeroase comentarii negative, atacuri sau chiar amenințări, astfel că, pentru liniștea noastră, ne autocenzurăm și decidem să nu ne mai exprimăm. Dar astfel de preocupări și griji subminează abilitățile cognitive umane, diminuând abilitățile de inovare și creație, avertizează psihologii.

„Vom asista la o scădere a productivității”, spune Pamela Rutledge. Pentru că ceea ce produce omul este cel mai adesea rezultatul creativității și colaborării cu semenii săi, ambele abilități ale sale fiind adesea rănite de mediul virtual.

Sursa: www.cnet.com

Cele cinci „zone albastre” în care oamenii trăiesc peste 100 de ani. Un explorator dezvăluie ce trebuie să faci pentru o viață lungă și sănătoasă

Exploratorul Dan Buettner spune că secretul logevității nu implică ani de regim alimentar sau programe intense de exerciții fizice. O viață lungă și fericită poate trăi oricine reușește să găsească un mediu propice care să-i permită câteva lucruri simple.

Ani de zille, Dan Buettner, colaborator al National Geographic și autor de bestsellers, a călătorit în jurul lumii, studiind stilul de viață al comunităților longevive. Spune că ar fi identificat cinci locații – zone albastre – în care se trăiește mai mult decât în alte regiuni ale globului: Okinawa (Japonia), Loma Linda (California), Peninsula Nicoya (Costa Rica), insula grecească Ikaria și Sardinia (Italia)

„Secretul unei vieți lungi și sănătoase nu are legătură cu schimbarea profundă a apucăturilor noastre”, spune Buettner în noul său volum „The Blue Zones Solution: Eating and Living Like the World’s Healthiest People”.

„Modificarea stilului de viață prin diete și exerciții fizice poate da rezultate, dar doar pe termen scurt. Pe termen lung, e însă un eșec. Ce funcționează realmente – și asta am regăsit-o în toate zonele albastre – în cazul oamenilor care ating 100 de ani fără prea mari eforturi e mediul înconjurător care este setat în direcția bună”, spune exploratorul american (foto jos).

În aceste comunități, întâmplător sau nu, cele mai ieftine, mai accesibile și mai gustoase alimente sunt și cele mai sănătoase. În plus, rezidenții sunt nevoiți să facă mișcare o dată la 20 de minute și nu pentru că urmăresc să facă sport, ci pentru că ăsta e stilul lor de viață.

Mai mult, în aceste comunității, ideea de izolare, de a sta în singurătate sau în fața unui calculator pur și simplu nu există

Buettner spune că se poate improviza puțin din atmosfera „zonelor albastre” la domiciliul fiecăruia dintre noi. Doritorii trebuie să țină cont de câteva aspecte însă.

Dietă

Uitați de regimurile alimentar sărace în carbohidrați. Buettner susține că alimentația tuturor comunităților din cele cinci zone albastre este bogată în carbohidrați. Cam 65% din dieta lor cotidiană conține alimente pline de carbohirdrați. Diferențe e că alimentele lor nu sunt din conserve, ci cultivate natural și mâncate proaspete.

Un alt aspect alimentar important pe care cele cinci comunități „albastre” îl au în comun e cantitatea de nuci și fasole. Astfel, rezidenții logevivi consumă zilnic cam o mână de nuci și o ceașcă de fasole.

„Și dacă o să ajungi să consumi zilnic o ceașcă de fasole, probabil că îți vei prelungi viața cu trei-patru ani”, spune Buettner.

Alte alimente din meniul logevivilor includ cartofi dulci, fructe și legume proaspete.

Socializare

Oamenii din „zonele albastre” nu țin legătura unii cu alții pe Facebook sau Instagram, nu au followerși și nu îi preocupă numărul de like-uri. Socializarea lor e bazată de contactul și interacțiunea directă cu alți oameni.

Este foarte important să socializezi și să ai prieteni pentru a trăi mai mult. Dacă ai trei prieteni apropiați – pe care poți să-i suni la orice oră când ai o zi proastă – poți să-ți prelungești viața chiar și cu opt ani, spune exploratorul american.

Un alt aspect important e ca aceștia să fie sănătoși și să aibă apucături sănătoase. Dacă sunt obezi, cu siguranță vei fi tentat să îmbrățișezi stilul lor de viață.

Înconjurați-vă deci de oameni optimiști care iubesc viața, știu să mănânce sănătos și cărora le place să se miște. Cu siguranță, veți fi tentați să faceți la fel.

Un alt mic secret al acestor comunități, spune Buettner, este apartenența la o credință. Comunitățile religioase se sprijină enorm iar suportul acestora poate fi adesea salvator.

Mișcare

În cele mai multe din comunitățile zonei albastre, rezidenții nu fac sport într-un cadru organizat. Dar activitățile lor zilnice presupun mult efort fizic și multă mișcare.

Iar din moment ce multe joburi moderne presupun să stai nemișcat cu orele în fața unui computer, Buettner recomandă grădinăritul, în timpul liber, sau folosirea mijloacelor de transport în comun.

„Oamenii care depun efort fizic constant reduc cu 11% posibilitatea de a dezvolta boli ale inimii”, explică cercetătorul american.

Concluzie stupefiantă. Chimioterapia poate ajuta cancerul să se răspândească în alte zone ale corpului

 O echipă de oameni de știință din Statele Unite a studiat impactul chimioterapiei asupra pacientelor diagnosticate cu cancer de sân și a descoperit că popularul tratament anticancer sporește posibilitatea ca celulele tumorale să migreze în alte zone ale corpului unde sunt aproape întotdeauna letale.

Multor paciente le este administrată chimioterapia înainte de intervenția chirurgicală, însă noua cercetare sugerează că, deși aceasta reduce tumorile pe termen scurt, ea ar putea totodată declanșa răspândirea celulelor canceroase în corp.

Se crede că medicația toxică declanșează un mecanism de reparare al corpului care în cele din urmă stimulează tumorile să devină din nou mai puternice. În plus, acesta sporește numărul de „puncte de acces” pe vasele de sânge, fapt ce permite cancerului să se răspândească în organism.

Doctor George Karagiannis de la Colegiul de Medicină „Albert Einstein” din cadrul Universității Yeshiva din New York a descoperit că numărul de ”puncte de acces” a crescut la 20 de paciente cărora le-au fost administrate două medicamente obișnuite în cadrul chimioterapiei.

De asemenea, Karagiannis a observat că în cazul șoarecilor chimioterapia contra tumorilor mamare a înmulțit numărul de celule canceroase care circulau în corp și în plămâni.

Cercetătorul recomandă ca pacientele să fie monitorizate în timpul chimioterapiei pentru a se verifica dacă celulele tumorale au început să circule în corp și dacă au apărut ”puncte de acces”. ”O abordare ar fi aceea de se preleva o cantitate mică de țesut tumoral după câteva doze de chimioterapie preoperatorie”, a precizat el.

„În cazul în care se observă că numărul markerilor a crescut, am recomanda întreruperea chimioterapiei și efectuarea mai întâi a intervenției chirurgicale, urmată de chimioterapie postoperatorie”, a subliniat cercetătorul care a precizat că echipa sa efectuează în prezent studii clinice extinse.

”În cadrul acestui studiu nu am investigat decât diseminarea indusă de chimioterapie a celulelor tumorale în cancerul de sân. În prezent lucrăm și la alte tipuri de cancer pentru a afla dacă se generează efecte similare”, a spus Karagiannis.

Studiul a fost publicat în jurnalul ”Science Translational Medicine”.

Sursa: agerpres.ro