În primul rând, este necesar sa facem distincția între conceptele de disimulare și simulare.
Comportamentul uman simulat este definit ca încercarea de a refuza recunoașterea și mărturisirea unei atitudini reale față de o persoană sau încercarea de a-și camufla față de sine însuși o dorință pe care totuși o simte. Simularea presupune a mima ceva ce nu este real, pe când disimularea implică ascunderea a ceea ce este real, față de persoana sau ținta care urmează să fie înșelată într-un mod ascuns.
Disimularea este acel comportament uman prin care se ascunde adevarata față a unui lucru, a unei situații, dându-i o aparență înșelătoare din diverse motive, poți disimula simptomele unei boli (ca exemplu în disimulare, dăm boala psihică numită schizofrenie caracterizată printr-o totală discordanță între lumea internă și lumea externă). Așadar, disimularea este o formă mai profundă de simulare, nu mai puțin răspândită însă. În disimularea patologică, bolnavul încearcă să își ascundă simptomele pentru a fi considerat „normal”, pentru a evita sa fie etichetat drept „nebun„, în vreme ce o persoana care disimulează scoate întreg arsenalul de simptome, uneori discordante pentru a convinge.
Comportamentul în totalitatea sa prezintă determinări cognitive și observabile, aparente (limbajul, gestica, mișcarea corpului, capului, a membrelor superioare sau inferioare, expresii faciale si oculare, etc) sau subconștiente, fiziologice, inaparente (micromișcările laringelui, modificarea ritmului cardiac și a parametrilor fiziologici, modificarea de volum a vaselor de sânge, activitate ideo-motorie, etc)
Comportamentul simulat este succedat de o serie de fenomene psihofiziologice – ca mărirea subită a tensiunii sanguine, creşterea consumului de oxigen, dilatarea bronhiolelor, inhibarea mişcărilor peristaltice gastrice, modificarea rezistenţei electrice a pielii, modificarea caracteristicilor normale ale vocii, modificarea caracteristicilor scrierii, tensiunea musculară (crisparea), etc – sunt controlate de sistemul nervos vegetativ şi, în consecinţă, nu sunt supuse voinţei decât parţial şi în grad nesemnificativ, astfel încât determină înregistrarea lor electronică la biodetector.
Cum depistăm comportamentul disimulat?
Totalitatea factorilor psihofiziologici pot servi la depistarea tensiunii emoţionale și sunt folosiţi de actualele tehnici de detectare a sincerităţii sau nesincerităţii. Ei sunt consecinţa unor procese fiziologice cauzate de tensiunea psihică specifică. Literatura de specialitate în domeniul psihologiei criminologice arată că un indicator comportamental trebuie să satisfacă patru condiţii: trebuie să fie o trăsătură din aspectul fizic al altei persoane, o mişcare a corpului sau un lucru pe care l-a spus; în general indicatorii sunt de două feluri: „atribuiţi” (înălţimea şi greutatea) şi „acţiuni” (încrucişarea braţelor, un zâmbet sau folosirea unor cuvinte ce trădează o anumită stare); trebuie să transmită un lucru care să nu fie direct observabil, trebuie să comunice mediul de provenienţă sau educaţia, gândurile, dispoziţia sufletească sau intenţiile; trebuie să fie observat; mişcările largi, expansive ale corpului (au o probabilitate mai mare de a atrage atenţia, mai ales atunci când sunt vizibile mai mult timp; mişcările mici, pasagere, sunt deseori ignorate fie pentru că nu sunt mai mult timp observabile, fie fiind eclipsate de alte acţiuni; semnificaţia acţiunii trebuie să fie recunoscută; nu este suficient să se observe că cineva a adoptat o anumită postură sau a folosit o expresie facială neobişnuită.
Există o serie de indicatori care demască prezență comportamentului disimulat înroşirea feţei, transpiraţia la nivel facial, dilatarea pupilei, mișcări involuntare ale ochilor (nistagmus fiziologic). Impostorii, escrocii profesionişti, mincinoşii experţi sau psihopaţii reuşesc de multe ori să joace un rol convingător, cu minim de semne trădătoare involuntare. Unii experţi spun că nu există mincinos perfect şi că, indiferent de capacitatea lor de a minţi, oamenii lasă întotdeauna urme care indică inducerea în eroare. De exemplu, Freud spunea: „Oricine are ochi să vadă şi urechi să audă se poate convinge singur că niciun muritor nu poate păstra un secret. Dacă buzele lui tac, vorbeşte cu degetele; mesajele trădătoare ies prin toţi porii lui.”
Cercetătorul John Bulwer a studiat gesturile secolului al XVII-lea şi a descris cum: „mâna, care este un ajutor pregătit, o ia de multe ori înaintea limbii exprimând gândurile mai repede prin gesturi… pentru că gesturile mâinii oferă de multe ori indicaţii despre intenţiile noastre şi transmit o bună parte din mesaj înainte ca şi cuvintele, care le însoţesc sau vin după ele, să poată căpăta formă sonoră pentru a fi înţelese”.
Așadar atunci când purtați o discuție fiți atenți la totalitatea mijloacelor de țin de gestică, de mimică, de pantomimică priviți în ochii interlocutorului dumneavoastră și vedeți cum se comportă, dacă acesta se simte stânjenit, dacă este brusc neliniștit, dacă pupila se dilată ( dacă se uită brusc în lateral( de investigat limbajul NLP, care detaliază toate aceste lucruri), toate cele mai sus menționate sunt variabile care demască comportamentul disimulat.
Psiholog clinician specialist Claudia Nicoleta Vîja
Despre autor:
Claudia Nicoleta Vîja este psiholog clinician specialist, licențiată în psihologie la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea București, precum și două mastere în domeniul psihologiei sănătății și al psihologiei organizaționale și managementul resurselor umane, obținute la aceeași universitate. În prezent, lucrează ca psiholog clinician într-o secție de obstetrică-ginecologie într-un spital din București, aplicându-și cunoștințele în domeniul sănătății mentale și al psihologiei pentru a sprijini pacienții.