De data aceasta am decis să scriu despre o problemă pe care o întâlnesc foarte des în această perioadă și cu care mă confrunt și eu cu propriul copil și anume, dezvățarea de unele cuvinte învățate greșit și corectarea lor.
Dacă merg într-un loc de joacă sau parc aud frecvent, aș spune chiar prea des, conversații ca: „papi niște măruț?”, „vrei apică/apiță ?”..biscuiței…, păpică, bănănuță, pâinică cu.., suculeț…. De ce nu pot fi: măr, apă, banană, mâncare, pâine, suc? Faceți o încercare: cum e mai ușor sa spui „banană” sau „bănănuță”? Imaginați-vă că și copilului îi este mai greu să folosească un cuvânt mai lung și mai ambiguu decât un cuvânt mai scurt și mai clar!
Adulții din jurul copiilor mici au tendința să folosească diminutive în exces atunci când vorbesc cu copiii. Mă întreb de ce. Poate pentru că sună drăguț? Sună ca ceva mic, așa ca ei? Cele mai multe diminutive nu sunt nici măcar corecte, nu există ca și cuvinte în limba română și copilul le învață ca și cuvinte de referință, utilizate de cei din jur și care denumesc lucruri familiare. Și mai departe intervine munca logopedului atunci când copilul merge la grădiniță și vorbește stâlcit și incorect, pentru că așa a învățat, nu pentru că ar avea vreo deficiență sau întârziere în dezvoltare, ci pentru că adulții din jur au vorbit incorect.
Pe lângă diminutive, unii adulți mai folosesc și cuvinte voit stâlcite, așa cum le spune copilul, pentru că, nu-i așa…sunt simpatice…. Acum pe de o parte repetarea cuvintelor așa cum le spune copilul, îi conferă acestuia încredere că a spus ceva inteligibil pentru adult dar să nu exagerăm cu aceste cuvinte spuse greșit pentru că așa le va folosi și când va putea să le spună corect. De exemplu, copilul spune „micea”. Adultul poate întreba: „Ai spus micea? Adică mingea? Vrei să îți dau mingea? Bine, uite mingea!” Este esențial să audă cuvântul rostit corect de cât mai multe ori.
Dacă copilul spune deja cuvântul „mașină” (fie el și masină, msină), de ce am spune că mergem cu tu-tu-ul, tit-tit-ul sau cu bum-bum-ul? Îl infantilizăm pe copil și acest lucru nu îi aduce niciun beneficiu.
Dacă folosim la nesfârșit cuvântul spus greșit, copilul va crede că așa se spune. Dacă corectăm, cu grijă, de fiecare dată, vom observa de la o zi la alta progres și în scurt timp copilul va rosti cuvântul corect.
Cuvântul de referință TREBUIE să fie cel corect iar restul sunt variante, mai mult sau mai puțin corecte.
Aș face o comparație aici. E ca și cum am învăța o limbă străină și după o vreme cineva ne-ar spune că nimic din ce am învățat nu este așa cum credeam și fiecare cuvânt este „puțin” diferit. Cât de ușor ne-ar fi să ne dezvățăm de ceea ce știm și să învățăm totul din nou, altfel? Nu am face o grămadă de confuzii? Cu siguranță mai degrabă înveți ceva nou decât să schimbi ceva învățat greșit.
Acum știu că toată lumea își alintă copiii și este normal să fie așa. Ne numim copiii „pisoiași, puiuți, iepurași, ursuleți” și folosim diminutive. Este în regulă și ei trebuie să știe că există și varianta mică a animalelor/lucrurilor, dar atunci când le folosim în exces numind cuvinte care denumesc obiecte de uz zilnic, copilul va fi confuz. Mai inventăm și cuvinte în joacă atunci când vorbim cu copiii dar este foarte important ca ei să știe varianta corectă a lor.
Specialiștii în corectarea limbajului recomandă să vorbim corect cu copiii, să folosim cuvintele în forma corectă, să facem acordurile potrivite între subiect și predicat, singular și plural, să nu folosim diminutive (sau să le folosim cu moderație). Așa ne asigurăm că îi învățăm pe copii să vorbească corect și știm că am făcut ceea ce ține de noi în această direcție.
Psiholog Cristina Eftimie
Articole anterioare: