Arhive laura maria cojocaru

Cinci emoții care ne-ar putea îmbolnăvi. Sfatului psihologului

În momentul în care emoţiile se acumulează în fiinţa noastră, din cauza unei atenţii sporite şi a timpului îndelungat de menţinere a agitaţiei mentale, acestea se defulează prin stări de anxietate, atacuri de panică sau prin depresie.

Aceste tulburări apar deoarece organismul nostru are nevoie, conform instinctului de supravieţuire, să găsească un mod, fie şi forţat, de a descărca ceea ce este periculos pentru sănătatea noastră.

În opinia psihologului Laura Maria Cojocaru, în cazul în care acumularea de emoţii depăşeşte pragul de suportabilitate, aceste descărcări emoţionale ajung până în planul fizic şi încep să se manifeste tot felul de afecţiuni ale corpului, de la cele mai uşoare până la boli foarte grave.

Gravitatea bolii este dată de natura emoţiei, intensitatea ei şi perioada de timp în care a fost înmagazinată, iar transpunerea bolii în plan fizic poate dura şi câţiva ani.

“Rostul bolilor fizice este acela de a conştientiza asupra suferinţei sufleteşti şi necesită vindecarea ei. De multe ori, nu dăm importanţă unei suferinţe sufleteşti, o ignorăm şi credem că aceasta nu se poate transforma într-o boala fizică.

Din contră, cu cât lăsăm mai multe o boala sufletească netratată, cu atât mai intens va fi procesul de somatizare. Boala sufletească se va transforma în boala fizică, nu imediat, dar în câteva luni sau ani.

Avem două posibilităţi de a trata suferinţele sufleteşti şi a le impedica să escaladeze în boli fizice:

1) prin tratament medicamentos, însă acesta nu descarcă emoţiile, ci doar le inhibă, iar la un moment dat există marele risc ca acestea să recidiveze sub o formă sporită. În timp, organismul va deveni imun la tratamentul medicamentos;

2) prin psihoterapie, cu ajutorul căreia putem identifica cauzele psihologice primare care au condus la această condiţie”, consideră psihologul.

În accepţiunea specialistului, există 5 emoţii principale, foarte dăunătoare pentru organismul nostru, care la un moment dat se pot transforma în boli fizice, astfel:

Frica – o îngrijorare simțită în legătură cu un pericol real sau imaginar

“Persoanele care simt frică sunt tensionate, lipsite de curaj, deoarece simt vulnerabilitate interioară, sunt focalizate mai degrabă pe așteptările celorlalți decât pe ale lor, simt că nu se pot baza aproape pe nimeni și nimic. Frica neprelucrată se manifestă la nivelul stomacului și al rinichilor, zona lombară, uneori și la nivelul gâtului dacă are legătură cu ceva ce vrem să spunem pentru că este important”, consideră psihologul Cojocaru.

Imposibilitate iertării – apare ca o incapacitate de a merge mai departe, de a înțelege că oamenii sunt supuși ”greșelii”

“Persoanele care nu iartă pe cei care le-au făcut rău, au în minte faptul că, dacă îi iartă, este ca și cum le-ar accepta și încuraja comportamentul defectuos sau că răul produs nu se mai poate repara. Nu este vorba nici de acceptarea comportamentului, nici de încurajarea lui, ci de liniștea interioară personală, care decurge din eliberarea minții de imaginea ”răufăcătorului”, de atenția acordată propriei sănătăți și de direcționarea minții către căutarea de soluții. Uneori da, un rău produs nu se mai poate repara concret pentru că nu putem da timpul înapoi, dar putem învăța să ne bucurăm de viață în continuare făcând lucruri noi. Neiertarea slăbeşte sistemul imunitar şi aduce boala în general în întregul organism și în mod particular, partea afectată este inima”, afirmă specialistul.

Furia – o încărcare emoțională spontană izvorâtă adesea dintr-un sentiment de neputință de a mai schimba ceva sau de a accepta o situație de viață

„Persoana furioasă se simte invadată de ceva sau cineva, se opune la anumite constrângeri venite de la o persoană sau situație, uneori se agață cu disperare de propriile convingeri, gândurile se amestecă, devin confuze. Atunci când descărcarea emoțională este reprimată sau exagerată, furia se manifestă adesea în planul fizic la nivelul ficatului, în special dacă are legătură cu critica celorlalți, deoarece acest organ are rolul de a neutraliza. Se mai poate manifesta la nivelul capului, cefei și picioarelor dacă are legătură cu neacceptarea, la nivelul stomacului dacă are legătură cu neputința, la nivelul mijlocului (spate) dacă are legătură cu lipsa de flexibilitate sau poate declanșa chiar infecții în corp”, declară psihologul Laura Maria Cojocaru.

Nesiguranța – apare atunci când ne lipsesc certitudinile (real sau imaginar) sau când ne pierdem încrederea în capacitățiile noastre

“Persoanele nesigure (cu încredere scăzută în sine), pun totul sub semnul întrebării, rămân în tipare vechi de comportament și gândire, pentru că au fost ”testate” de alții, au o capacitate scăzută de discernământ și caută confirmări de la ceilalți pentru fiecare pas pe care-l fac. Nesiguranța se manifestă în planul fizic la nivelul stomacului, genunchilor, gleznelor, coloanei vertebrale, umerilor, gâtului (daca este legată de credința că ar putea spune ”prostii”)”, consideră specialistul.

Rușinea – declanșată de credința legată că părerea celorlalți este decisivă pentru a fi validat ca om în toate aspectele vieții

“Cei care trăiesc sentimente de rușine simt că ceilalți îi judecă, că nu sunt suficient de buni, puternici, inteligenți, informați, etc. Prin această atitudine ei pun pur si simplu puterea lor interioară în mâinile celorlalți. Rușinea afectează pielea, stomacul, picioarele sau coloana vertebrală”, declară psihologul.

Psihoterapeutul şi trainerul NLP crede că, atunci când boala decide să se manifeste în corpul nostru ca un avertisment pentru a schimba modul de gândire, cel mai sigur și util lucru pe termen lung este să mergem pe firul timpului pentru a schimba percepția și emoția din acel moment care a declanșat boala. Una dintre cele mai eficiente metode de a descărca emoţiile este lucrul cu linia timpului propus de neuro-programarea lingvistică (NLP), procedeu denumit Timeline therapy.

Care este diferența dintre iubire și autoritate

În orice religie, de oriunde ai apuca observarea ei, este vorba despre iubire; iubire care este măsurată, cântărită, analizată și filosofata uneori mult prea mult de către mintea umană.

Iubirea este un sentiment, o trăire, o floare sădită prin concepție în pământul roditor al sufletului nostru și de care avem datoria să ne ocupăm pentru a o crește către bogăția și bucuria înfloririi, iar un asemenea dar nu poate fi supus unei măsurători sau analize mentale reci.

Cu toate acestea, potrivit psihologului Laura Maria Cojocaru, acest sentiment grandios este deteriorat în experiența umană de opusul ei, care – paradoxal sau nu – nu este ura, ci frica.

Privind din această perspectivă, putem evidenția două tipuri de frici: exterioară sau interioară.

1. Frica exterioară este una insuflată intenționat pentru controlul maselor, al „prostimii”, lucru care în toate epocile s-a dovedit un „rău” necesar de cele mai multe ori.

Din ce motiv?

Deoarece, încă sunt mult mai puține persoane care decid să facă ceva bun și constructiv cu libertatea de gândire și simțire și care să evite (conștient și intenționat) tentația exercitării abuzive a puterii pe care ne-o dă sentimentul că suntem ființe libere în mod natural; și pentru că, încă își pun amprenta cutumele educației, respectiv ceea ce generațiile anterioare te învață așa cum au fost învățate și ele: să te ferești din principiu, să fii mai mult în prevenție, să fii cu frică de părinți, de autoritate, de Dumnezeu; și pe care tu îi crezi, pentru că „au experiență”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru, președintele Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

2. Frica din interior este acea experimentată prin observarea modelului celor din jur, prin primirea educației intenționate în acest sens, prin accesul la informațiile legate de controlul maselor și prin experiențele personale în care am simțit un deranj de orice tip.

Și toate acestea, prin repetiție, devin convingeri și mod de viață și ajung să ne direcționeze din interior, declară psihologul Laura Maria Cojocaru.

De unde începem cu lecția iubirii?

Iubirea începe cu iubirea de sine (și nu, nu este egoism!), în sensul respectării darurilor cu care am fost înzestrați (vezi Pilda talanților din Predică de pe munte a lui Iisus Hristos), al respectului față de corpul nostru (vehiculul sufletului în această lume), al respectului față de sănătatea noastră fizică, mentală, psihică și emoțională.

Căci, cum altfel poți fi de ajutor celor din jur și cum altfel poți dărui, dacă nici pentru ține nu știi și nu ai din ce?

“Iubirea continuă cu detașarea de frică, pentru că e mai greu, dacă nu imposibil, să poți iubi ceva/pe cineva care te sperie. Mai precis, este important să ne detașăm de frică de autoritate, pentru că nu este nimeni „mai autoritate” decât altcineva. Suntem cu toții doar pioni în această lume și jucăm unii față de alții doar niște roluri care ne ajută să învățăm și să evoluăm. În aceeași ordine de idei, este important să ne detașăm de ideea de autoritate divină, deoarece Dumnezeu nu este nici șeful nostru, nici călăul nostru și nici slugă noastră care ne împlinește dorințele. Dumnezeu este în relație directă cu noi, nu autoritate ci ghid, nu pedepsitor ci model de iertare, acceptare și iubire și nu are nicio datorie față de noi să ne împlinească toate scenariile noastre mentale, ci este lângă noi cu răbdare să creștem în ritmul nostru, nu pentru el, ci prin El”, conchide psihologul Laura Maria Cojocaru.

De ce suntem posesivi? Explicațiile psihologului

Una dintre nevoile primordiale ale omului este nevoia de libertate. Libertatea înseamnă posibilitatea de a acționa în mod conștient după propria voință sau dorință, posibilitatea de a avea o opinie proprie și de a o exprima, posibilitatea de a alege. Din punct de vedere social, este de dorit ca libertatea personală să întâlnească libertatea celor din jur, astfel încât să n-o îngrădească.

Omul se naște având dreptul la libertate, iar instituţiile europene şi mondiale (precum C.E.D.O.) promovează şi apără aceste drepturi şi condamnă statele care nu le respectă. Cu cât suntem mai conștienți de acest drept, cu atât reacția este de mai mare amploare atunci când ne simțim îngrădiți, când simțim că ne este anulat acest drept firesc.

În opinia renumitului psiholog Laura Maria Cojocaru, cu cât îngrădirea este simțită ca fiind mai puternică și mai de durată, cu atât dorința de a “ieși” devine mai mare, iar tendința de a îngrădi libertatea celuilalt apare în mai toate relațiile vieții: copil-părinte, partener-parteneră, prieten-prieten, șef-subaltern, ș.a.m.d.

“În relația copil-părinte apare adesea confuzia între a educa și “a ști” ce este bine pentru copil. Sigur că experiența de viața ne îndreptățește să cunoaștem anumite lucruri, însă le cunoaștem prin propria noastră percepție și ca având un anumit rol la momentul respectiv și în contextul respectiv. A avea experiență nu presupune a trasa copilului un drum cum credem noi ca părinți că este bine ci a susține un drum așa cum își dorește copilul și astfel încât să-i permită să-și dezvolte cu adevărat capacitățiile native. A educa înseamnă a sprijini, a iubi, a proteja, a învăța oferind un exemplu pozitiv și coerent, păstrând concordanța vorbelor cu faptele, a încuraja asumarea responsabilității prin luarea propriilor decizii, a-l ajuta să se descurce singur în viață atunci când va fi nevoie”, declară psihologul Laura Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Mai mult, potrivit specialistului, tendința de a minimaliza sau chiar de a anula libertatea celuilalt, odată trăită în copilărie în relația cu părinții, îi face pe oameni să o considere ca pe o acțiune firească, ducând mai departe acest comportament în relația de cuplu și nu numai.

“Deoarece nici gelozia și nici posesivitatea nu reprezintă măsuri ale iubirii, în cuplu, a respecta libertatea celuilalt înseamnă a-l iubi cu adevărat și totodată a ști că celălalt te iubește cu adevărat așa cum ești și pentru ceea ce ești. De cele mai multe ori, atunci când partenerul/a intră într-o altă relație apare credința că gelozia voastră s-a dovedit a fi justificată. În realitate, tocmai gelozia a generat nevoia celuilalt de a-și recăpăta și afirma dreptul la libertate, nevoia celuilalt de a se regăsi într-o relație cu cineva cu care poate fi el/ea însuși/însăși”, afirmă psihoterapeutul Laura Maria Cojocaru.

De ce apare posesivitatea și încercarea de limitare a libertății celuilalt?

1. Lipsa de încredere în propria persoană

Persoanele care nu se cred suficient de bune, frumoase, inteligente, capabile etc., sunt predispuse la un comportament posesiv. “Cum ajung astfel de persoane să aibă o încredere scăzută în propria persoana este un subiect destul de vast, însă acest proces începe de cele mai multe ori chiar din perioada copilăriei, în momentele în care copilului de atunci i-au fost subliniate mai degrabă situațiile în care nu a făcut ceva, decât să-i fie evidențiate, apreciate și recunoscute părțile bune și reușitele. Conștientizând că părerea celorlalți nu este întotdeauna cel mai bun instrument de măsură al adevăratei voastre valori, puteți învăța în timp să vă creșteți încrederea în voi și să renunțați la a mai căuta valorizarea personală prin îngrădirea celorlalți. Mai ales că acest gen de valorizare este unul iluzoriu”, explică psihologul.

2. Frica

Fie că e vorba de maturizarea și detașarea firească a copilului față de părinți, fie că e vorba de “pierderea” unui partener, credința falsă că dacă acea persoană iese din viața voastră, voi nu vă mai puteți bucura de viață, sau poate de împlinirea unor nevoi, unor dorințe, creează teamă.

“Odată cu apariția sentimentului proprietății apare și frica, frica de a nu pierde lucrul respectiv care ne place foarte mult. Teama pentru ziua de mâine determină oamenii să se agațe de cei din jur ajungând să le anuleze libertatea. Făcând acest lucru nu mai trăiesc bucuria zilei prezente și reușesc să aducă în viața lor exact lucrul care-i sperie cel mai mult, adică îndepărtarea persoanei iubite/simpatizate/dorite. Teama prezentă pentru o eventuală suferință de mâine determină de fapt persoana să trăiască în prezent suferința imaginară de care se teme”, este de părere psihologul Laura Maria Cojocaru.

3. Nevoi neîmplinite

Fiecare persoană are nevoie de iubire, înțelegere, apreciere, respect, recunoaștere, comunicare. Cu cât aceste lucruri au lipsit în copilărie, cu atât nevoia este mai mare. Această lipsă determină “agățarea” de cei din jur care sunt capabili să împlinească aceste nevoi.

“Cu cât încercați să posedați mai mult o altă persoană, cu atât mai mult ea va încerca să devină mai independentă. Tentativa de posesiune nu poate aduce decât suferință de ambele părți, deoarece anularea libertății celuilalt nu reușește într-un final decât să îndepărteze persoana pe care o iubiți. A reduce o ființă vie la statutul de obiect este un act împotriva firii. Lucrurile, obiectele pot fi posedate, ființele nu pot fi posedate. Poți poseda un obiect, însă acel obiect nu te poate iubi! Posesivitatea transformă ființa îngrădită în sclav. Un sclav nu te poate iubi! Nu poți fi iubit decât de către o persoană liberă, căreia alegi să-i respecți libertatea și unicitatea. Viața nu poate fi posedată ci doar trăită! O persoană nu poate fi posedată ci doar iubită! Cu o altă persoană putem trăi doar o stare de comuniune și de împărtășire cu aceasta a frumuseții din adâncul ființei noastre. Atunci când fiecare dintre voi, în relație, indiferent de genul relației, simte că este înțeles, apreciat, acceptat așa cum este, simte că poate fi ceea ce este fără să i se reproșeze acest lucru, atunci sunteți pe drumul cel bun, atunci trăiți cu adevărat iubirea”, conchide psihologul Laura Maria Cojocaru

De ce atragem lângă noi oameni „deranjanţi”? Un psiholog dezvăluie care este cea mai bună armă de apărare împotriva acestora

Pe tot parcursul vieții ne întâlnim cu situaţii mai mult sau mai puţin plăcute, din care câştigăm experienţă. Pentru a ne satisface nevoi precum acceptarea şi aprecierea societăţii, „găsim” anumite modalităţi de adaptare la cerințele celor din jur, şi nu în ultimul rând modalităţi de evitare a suferinţei. Una dintre cele mai frecvente modalităţi de apărare întâlnite într-o societate modernă este politeţea.

În opinia psihologului Laura Maria Cojocaru, amabilitatea este şi principalul motiv care îi aduce mai aproape de noi pe oamenii pe care i-am putea considera deranjanţi. Specialistul consideră că proiecţia este o altă formă prin care atribuim trăsăturile noastre negative altor persoane. De altfel, proiecţia a devenit un mijloc obişnuit de trai într-o societate din ce în ce mai numeroasă, complexă şi diversificată şi este unul dintre cei mai frecvenţi factori generatori de frustrare.

„În toată experienţa noastră, nu există trăiri, comportamente, gânduri, stări pe care să le fi trăit exclusiv. Toate acestea sunt părţi ale trăsăturii umane, iar lucrurile “deranjante” la alţii, le posedăm şi noi, numai că nu suntem conştiente de ele. De multe ori, fără să ne dăm seama, deci este un proces inconştient, folosim proiecţia noastră asupra altora. Cel care “proiectează” manifestă în lumea exterioară gânduri, sentimente și dorințe pe care nu le știe și pe care și le refuză din diverse motive, atribuindu-le în mod eronat altor persoane sau lucruri din mediul său înconjurător. Când nu ne place de cineva, tocmai acel cineva ne amintește de o trăsătură din noi înșine, pe care nu o acceptăm din diverse motive. Când spunem că cineva e rău de fapt proiectăm propria noastră răutate în acea persoană. Proiecția constă în principal în atribuirea celorlalți a propriilor intenții, tendințe, pulsiuni și dorințe”, declară psihologul Laura Maria Cojocaru.

Persoanele „deranjante” ne comunică inconştient ceea ce ne deranjează la noi

Mai mult decât atât, specialistul este de părere că, din cauza unui ecou al inconștientului propriu, atunci când cineva critică pe altul își critică, de fapt, propriile slăbiciuni, neîndrăznind să-și recunoască aceste trăsături, percepe la cei din jur ceea ce nu poate recunoste în el însuși. Persoană dominată de acest mecanism de apărare este o persoană bănuitoare, orgolioasă, sensibilă și pare de asemenea, un fel de colecționar al greșelilor celor din jur. “Ceilalţi, pe care îi judecăm și îi respingem cât se poate de vehement, lucrurile pe care le resimțim ca iritare, prejudecată, critică, minciună, trădare, nedreptate, trezesc tocmai acea parte din noi care are nevoie de ajustări. Înainte de a-i izola pe cei care ne fac să suferim ar fi bine să ne oprim puțin și să ne gândim dacă nu cumva ar trebui să le mulțumim pentru că ne-au oferit ocazia unei auto-examinări benefice dacă ne hotărâm să schimbăm ceva la noi”, conchide psihoterapeutul Laura Maria Cojocaru.

Laura-Maria Cojocaru (foto sus), preşedinte şi fondator al Asociației ”Generația Iubire” şi al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă, este psihoterapeut şi trainer în programare neouro-lingvistică. A studiat natura minţii umane urmând 6 formări profesionale cu abordări diferite – psihoterapie integrativă, hipnoză clinică, relaxare şi psihoterapie ericksoniană, psihoterapie de cuplu şi familie, psihologie clinică, neuro-programare lingvistică și terapii florale Bach. De peste 7 ani ghidează oamenii, atât în ședințe individuale, cât și de grup, și organizează cursuri şi traininguri în România, cu scopul de a-i face pe oameni să-și acceseze și utilizeze la potențial maxim resursele interioare.